O cămilă invizibilă care poate deveni elefant

Mi-am promis să nu scriu, pentru că se scrie destul și pentru că eu am nevoie de o perspectivă mai limpede, dincolo de tentația clipei, care să îmi lămurească multele întrebări. Dar, chiar dacă nu scriu (încă), resimt pe deplin indignarea, frustrarea, umilința, îngrijorarea, căci acestea sunt marile adevăruri egale, indiferent de perspectiva din care le privim. Între vâltorile zilei, am strecurat, însă, o carte, la care voi mai reveni, căci toate povestirile adunate în ea sunt pline de sevă, niște lecții, predate într-o limbă atât de clară, de sunătoare, încât viețile personajelor ies din hârtie și radiază în jur. Voi reveni, prin urmare, la ultimul volum al Veronicăi D. Niculescu, Quilt, pentru el însuși, după ce îl las puțin să se așeze și să crească în mine, ca toate cărțile adevărate, iar astăzi mă voi opri doar la o povestire, pe care nu am putut să nu o citesc în cheia profesorului trist pe timp de grevă.

Povestirea se numește Cum era să-și piardă mințile Cami-cămila tocmai când și-a găsit libertatea. Are câteva pagini, dar atâta miez, încât eu o voi citi cu elevii mei, în loc de manifest de grevă. Povestirea e scrisă, după mărturisirea autoarei, în octombrie 2018, iar întâmplarea se petrece la Circul Bul-Bul, care a poposit la Sibiu, Capitală Culturală Europeană, dar o putem imagina oriunde, la Iași, la București, într-un sătuc de munte sau de câmpie, oriunde oamenii se bucură de circ. Sub cortul mare al circului, instalat peste noapte într-un scuar verde, printre blocuri, Cami-cămila își dă seama că are o problemă la locul de muncă. Mai întâi pare o problemă profesională, dar se dovedește mai mult chiar, o problemă existențială. Observă că, deși ea executa perfect aceeași roată în arenă pe care o făcea de ani de zile, nu mai generează spectatorilor nicio emoție. Publicul râde și se entuziasmează la maimuțe. Cămila crede mai întâi că ea face ceva greșit. Dar o maimuță care tocmai distrase mulțimea îi spune, stând tristă, ca un om, pe o băncuță de lemn, că nu e ea de vină, că lumea s-a schimbat. Dacă nu ești agresiv, dacă nu ești pus pe giumbușlucuri extreme, dacă nu stai în cap, ești un nimic! Nu te vede nimeni. Ești invizibil.  Managerul circului, la rândul lui, înțelege imediat că asta se cere, circ pe pâine, așa că sărmana cămilă își face rutina, o dor spinarea și sufletul, în vreme ce publicul aplaudă maimuța sau canișul care i se scălâmbăiau în spate, iar celelalte animale o privesc unele cu milă, altele cu dispreț.

Circul pleacă, însă, și cămila se trezește singură în scuarul verde, convinsă că a fost uitată, cum se mai întâmplase și cu o zebră, și că vor veni după ea. Trec zile după zile și Cami-cămila vede cu uimire că nimeni nu o bagă în seamă, nimeni nu se sperie de ea, nimeni nu o recunoaște și înțelege că e, cu adevărat, invizibilă. Sufletul ei era asemenea cerului pe care se amestecau nebunește fuioare de nori în nuanțe de portocaliu, vinețiu și albastru – câtă fericire, tot atâta tristețe. La marginea câmpului, uitată și invizibilă, cămila devine conștientă că ceea ce părea să fie cândva – când? cât timp a trecut?ah, vara e deja pe sfârșite…- că ceea ce părea cândva să fie o problemă de ordin profesional este de fapt o adevărată problemă existențială.

În fine, după ce a fost confundată cu un mușuroi, cu o cutie de scrisori,  după ce a alergat în zadar printre oameni și a mugit cu durere, sperând că va rămâne de acum nevăzută, o fetiță, cu acel calm pe care îl au copiii când văd o minune și când știu sigur că nimeni nu o să-i creadă, ba nici măcar nu o să audă ce spun, pentru că nimeni din preajma lor nu-i ascultă cu adevărat niciodată, rostește: – Buni, uite-o cămilă.

Mi-am amintit imediat, citind povestirea aceasta, că, la un moment dat, președintele, a intrat la o ședință de guvern și a spus răspicat: Sunt doi elefanți în încăpere, ordonanța de grațiere și cea de modificare a codurilor penale.Și ochii tuturor s-au îndreptat către elefanți, i-au dezvelit de cețurile lor și i-au văzut. Acum, în încăperea politicii interne este o cămilă invizibilă. Dar e o cămilă care și-a făcut roata ei prin arenă, purtând în spinare, mereu, pe cei care au smuls aplauzele publicului doritor de circ. E cămila în spatele căreia s-au cocoțat toți cei care azi o privesc sfidător și îi aruncă un rest, e o cămilă în spatele căreia se leagănă țara, fie că o vedem, fie că ne prefacem că e invizibilă. Nu mai e destul să îi punem o muzică plăcută și veselă, pentru ca ea să își facă în continuare roata, pentru că e o cămilă liberă pe deplin și conștientă că e liberă. Și pentru că și-a găsit libertatea de a pretinde să fie văzută, cămila aceasta cuminte e pe cale să se transforme într-un elefant.