Porțile școlii puse sub lupă

Din când în când, sărmanul spațiu al școlii este tulburat de câte o vijelie, care vine și trece. Smulge o frunză, zguduie o poartă zăbrelită, ia pe sus o fărâmă de var din fațadă, dar lasă temeliile șubrezite, zidurile înclinate și ferestrele strâmbe, fără a le clinti din neputințele lor. Și, în urmă, o boare mai răcoroasă ne dă iluzia că ceva s-a schimbat, deși mirosul de vechi se înstăpânește ușor prin toate ungherele. De curând, intrarea elevilor dimpreună cu profesorii lor pe aceeași ușă a împărțit, din nou, societatea în cei care cer deschiderea largă a porților pentru mărșăluirea în armonie a celor mari și a celor mici și cei care clamează ascendențe și ierarhii care nu pot fi scrântite cu nimic din rigiditatea lor seculară.

            Intru și ies din școală, de decenii întregi, pe toate porțile, ba chiar, mai la tinerețe, am ieșit și pe o fereastră, când, rămasă să lucrez, pentru olimpiadă, seara târziu, cu niște elevi, m-am trezit încuiată de portarul care nu își imaginase că mai există și asemenea oameni, fără treabă pe acasă, cum mi-a mărturisit, indignat, a doua zi. Nu mi-am pus problema importanței acestor trasee, dar am resimțit-o profund la întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului, când am intrat “pe la profesori“ și mi s-a părut nefiresc și trist, ca și cum mi s-ar fi luat, iremediabil, drumul adolescenței. Am fost ani întregi profesoara fiicei mele, ne-am despărțit în fiecare dimineață la colțul școlii și am apucat-o fiecare pe calea ei și am avut sentimentul că abia aștepta să o zbughească printre copii și că nu aș fi convins-o cu nimic să calce pragul peste care treceam eu, metamorfozându-mă din “mama” în “doamna”.

Cu toate acestea, nu cred că elevii nu pot intra, dacă doresc, pe orice poartă a școlii, nu cred că nu e posibil să fie o intrare comună cu profesorii sau că o asemenea situație nu ar avea, poate, rolul de a apropia elevii de profesori. Cu condiția, desigur, ca această apropiere să fi început în clasă, să țină de învățare, de împărtășire, de comunicare.Nu cred, însă, cu niciun chip, că aceasta este o problemă reală și că ea trebuie să fie tratată standardizat, sub presiunea unei solicitări, nici că ar putea rezolva aderențele profunde care rigidizează și macină comunicarea din școală, în general. Și cum, toată viața, am oferit copiilor argumente, iată-le!

Fiecare școală are, cred, propria organizare lăuntrică, impusă de norme (securitate, control, flux de elevi, accesul persoanelor străine), dar și de cutume (elevii mai mici preferă intrarea din față, cei mai mari intrarea prin gangurile tăinuite în care mai poți schimba o vorbă sau o privire). Și nici normele, nici cutumele, nu sunt de neglijat. De pildă, în absența uniformei, a ecusonului sau a altui semn de identificare, privirea vigilentă a gardianului sau a portarului, care vede zi de zi aceleași chipuri, reprezintă prima formă matinală de triere a celor care intră “pe la elevi“. Mai mult, intrarea profesorilor e din stradă, a elevilor printr-o curte interioară, care permite grupurilor să aștepte fluidizarea accesului, mai ales la orele de vârf, adică în ultimele minute înainte de sunetul clopoțelului, fără nicio primejdie. Am vrea să schimbăm lucrurile și să intrăm toți pe o ușă? Nimic mai simplu, după mine, dar ar schimba asta ceva? S-ar petrece pe durata acestor câtorva pași conexiuni pe care spațiul clasei nu le-a permis, ar scânteia energii doar pentru că ne zâmbim și ne salutăm pe un culoar (deși personal aș emite unde de bucurie dacă în zilele în care sunt de serviciu la poartă aș prinde măcar câteva priviri ridicate din telefon, iar pentru un zâmbet aș da un regat).

Dincolo de porțile care se deschid și se închid, împărțind lumea școlii (fără vreo posibilitate de schimbare) în elevi și profesori, m-aș întreba, mai curând, dacă dincolo de porți există adevărate comunități de învățare? Dacă ele sunt dorite în mod real de profesori și de elevi, dacă reprezintă un obiectiv managerial autentic, dacă în spatele porților de zid se deschid porți de lumină pe care chiar să intrăm împreună, umăr la umăr, așa cum visez adeseori că ar putea fi? Și, cu toate că sunt convinsă că există, simt că locurile acestea sunt puține și greu de găsit. Mă mai întreb ceva, cu toată prețuirea pentru elevi, căci ei sunt chiar sensul ființării mele profesionale și toată viața i-am tratat astfel: organizațiile lor, legitime, fără discuție, îi pregătesc să devină adevărați militanți civici sau doar mici politicieni care să se piardă, curând, printre ceilalți politicieni, cei mai mulți dintre ei tot mici? În interior, există o reprezentare autentică? Vocea unei comunități de elevi este chiar ecoul vocilor tuturor? Pentru că eu știu elevi ale căror voci nu se aud, deși ar avea lucruri foarte interesante de spus, așa cum nu se aud, nici printre profesori, în marile piramide sindicale, mai rigide decât străvechile piramide egiptene, vocile profesioniștilor care intră pe porțile școlii zi de zi și duc aceste piramide pe umeri.

Îmi vine în minte povestea emirului din Bagdad care l-a inspirat pe Macedonski. Pentru că jură să nu se abată de la drumul cel drept, pornește spre Meka prin deșert, în vreme ce, pe un drum ocolit, pornește tot atunci un drumeț pocit, ascunzându-se, șontâc, șontâc, prin oazele pustiului. Emirul moare, având în fața ochilor, porțile deschise ale Mekăi cerești, în vreme ce drumețul pocit intră pe porțile Mekăi pământești, strecurându-se în marele flux al celor care și-au atins un scop, urmând calea compromisului. Cred că și școlile au două feluri de porți. Unele se aud și se văd, scârțâie din țâțâni și devin prilej de înfocată dezbatere, altele ni se dezvăluie doar dacă reușim să le găsim, în credința că școala nu e făcută din ziduri, ci din viețile care fac zidurile să stea în picioare.