Războiul culturii nu are decât învinși

În cartea sa Cortina. Eseu în șapte părți, Milan Kundera făcea o analiză a multiplelor semnificații ale cuvântului istorie. Dacă în istoria unor țări noțiunea păstrează un sens constant, unitar, în istoria științei, a artei, a variilor domenii sau chiar în istoria omenirii, sensul se schimbă, credea scriitorul francez de origine cehă, pentru că nu mai include progresul, perfecționarea, creșterea, ci călătoria de explorare. Spre deosebire de istoria lumii, care e o istorie a evenimentelor, cea a culturii e o istorie a valorilor și, de aceea, e întotdeauna prezentă, întotdeauna cu noi.

Privită astfel, ca depozitară de valori, istoria lumii se detașează de temporalitate, abolește orice cronologie, este etern umană și profund subiectivă, dincolo de frontiere mentale, politice sau de orice altă substanță. Tocmai de aceea, mi se pare nedrept ca un război, cu toate energiile negative pe care și le circumscrie, să atragă în tăvălugul său aceste valori. Căci marii artiști sunt cetățeni ai umanității, indiferent de naționalitatea în care s-au născut și au trăit. În Jurnalul său, consemnând pregătirea pentru a da viață grandiosului Război și pace, Tolstoi nota: „...nici Napoleon și nici Alexandru, nici Kutuzov și nici Talleyrand nu vor fi eroii mei; voi scrie istoria unor oameni mai liberi decât oamenii de stat, istoria unor oameni care au trăit în cele mai prielnice condiții de viață, a unor oameni feriți de sărăcie și de ignoranță, independenți, a unor oameni care n-au avut cusururile necesare pentru a lăsa urme in paginile cronicilor...” Lectura lui Tolstoi, astăzi, conduce spre același sens uman, indiferent de naționalitatea autorului, de apartenența personajelor cărora le-a dat viață, de contextul prezentului și tocmai de aceea Tolstoi e un spirit nesancționabil. La fel ca Ceaikovski, sau Cehov, sau Aivazovsky.

Citesc, însă,  și eu, cu nedisimulată uimire, sancțiunile conjuncturale pe care, dintr-un exces nejustificat, unele instituții de cultură le aplică sărmanilor scriitori, muzicieni, artiști, în genere, născuți în Rusia diverselor veacuri, dar aparținând umanității prin creația lor. Ceaikovski, autor, între multe altele, al Simfoniei nr.2, în do minor, cunoscută drept Mica simfonie rusă sau Ukraina, amenințat cu scoaterea din repertoriul unor filarmonici, dă măsura ridicolului unor asemenea decizii. Muzeul Ermitaj din Amsterdam închide colaborarea cu Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, ceea ce face ca publicul occidental să nu mai aibă acces la recenta expoziție Avangarda rusă-revoluția artei. Tot acum, Palazzo Reale din Milano a decis să returneze Muzeului Ermitaj din Sankt Petersburg, la cererea instituției ruse, două tablouri - între care „Tânără femeie cu pălărie cu pene” al pictorului veneţian Tiţian, împrumutat pentru expoziţia „Tiţian şi imaginea femeilor în Veneţia secolului al XVI-lea”. Frontul deschis în cultură nu are decât învinși, căci arta lumii nu e deplină fără contribuția marilor artiști ruși. Iar marii artiști ruși de astăzi sunt voci puternice, curajoase, asumate în atitudinea fermă împotriva războiului, pentru susținerea umanității fără frontiere: Ludmila Ulițkaia, Guzel Iahina, Mihail Șișkin și alții.

 Și pentru că tocmai am terminat de citit ultimul roman al lui Ismail Kadare, Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak, leg de această temă a războiului de dincolo de război povestea altor mari personalități ale culturii rusești, precum Pasternak, Mandelștam, Ahmatova, din a căror evocare desprindem nu doar lecții de cultură, ci lecții de viață. Evenimentul este acesta: În data de 23 iunie 1934, Boris Pasternak primește un telefon. La capătul firului este Stalin, care îl întreabă ce crede despre Osip Mandelștam, care fusese deja arestat. Pasternak răspunde: „Suntem diferiți, tovarășe Stalin”. Conversația se încheie brusc, dar ecoul ei continuă și azi. Cine sunt interlocutorii? Boris Pasternak, scriitor rus, laureat al Premiului Nobel în 1958 " ... pentru deosebită măiestrie atinsă în poezia lirică contemporană, precum și în domeniul marilor tradiții epice rusești".Un premiul pe care îl refuză, fără ca acest gest să îndulcească linșajul public al scriitorului. Osip Mandelștam, poet rus, arestat în  1934 pentru o epigramă în care îl critica pe Stalin și exilat, după o tentativă de suicid, în Gulag, unde sfârșește în 1938. Despre Stalin nu e cazul să mai vorbim, istoria reține întotdeauna numele răului mai curând decât pe cel al binelui. Povestea se transferă în alt spațiu și în altă epocă. La Tirana, în Albania comunistă, un tânăr scriitor este sunat de dictatorul Enver Hoxha, care îl felicită pentru un poem, iar acesta nu e în stare decât să murmure un șir confuz de mulțumiri. Alte fapte similare pot fi bănuite. Alți dictatori îi provoacă pe artiști, le dezvăluie slăbiciunea sau forța. Alți artiști trec prin istorie, cu trupurile lor omenești demne sau mutilate, însângerate sau încovoiate. Cu toții stau sub vremuri și pier în uitare. Restul e literatură. Dar arta rămâne, e un dar universal, ne aparține egoist tuturor, nu poate fi confiscată despotic, nu devine pradă de război, e mărturisirea noastră de umanitate.

Dincolo de recomandarea de lectură, mai ales pentru cei care se rătăcesc în istoria evenimentelor, cartea lui Ismail Kadare mi-a întărit convingerea că, atunci când cultura e târâtă în război, nu pot exista decât învinși.