Solidaritatea și labirinturile ei

Solidaritatea este o atitudine ce implică o serie de valori fundamentale: libertatea, binele, fericirea. În istoria umanităţii putem identifica nenumărate situații  care atestă complexitatea conceptului de solidaritate. În marile războaie ale lumii a existat o solidaritate a fiecărei armate beligerante. Există grupuri solidare în jurul propriei credințe, în dezacord cu altele, ele însele solidarizate de credinţa proprie. O solidaritate a păcii și o solidaritate a războiului, o solidaritate cu umilința, dar și cu demnitatea, cu cei slabi, care se refugiază, dar și cu cei puternici, gata de sacrificiu. Ceea ce este însă admirabil și devine lecția acestor momente, prin care trecem azi,  este desolidarizarea de rău, un rău unic, recognoscibil, concret, prin delimitare de care lumea își redefinește umanitatea.

Traversăm o perioadă care ne-a pus mai mult și poate mai neașteptat problema solidarității. De aceea  cred că merită să ne oprim asupra sensurilor acestei valori, cu atât mai mult cu cât ea pare să nu se mai limiteze la comunitatea de care ne simțim apartenenți, trece dincolo de ea și se proiectează pe imaginea umanității, în ansamblul ei.

Solidaritatea pare să definească lumea vie, la toate nivelurile ei. Fernando Savater o concentrează într-o pildă memorabilă, ce merită mereu să fie amintită. Există în Africa o specie de termite  al căror corp este moale, lipsit de învelişul chitinos, si care devin pradă uşoară pentru paianjeni. Atunci când un furnicar e afectat de ploi sau de trecerea unui animal, paianjenii  atacă. Furnicile-soldat se agaţă însă de membrele acestora si le frânează înaintarea, în vreme ce sunt devorate, dar, în acest timp, furnicile lucrătoare din muşuroi repară zidul de pământ şi comunitatea se salvează. Schimbând ceea ce e de schimbat, povestea o regăsim, cu alte nuanţe în Iliada. Hector îl aşteaptă în faţa zidurilor Troiei pe Ahile, cu toate că ştie că acesta e mai puternic şi că îl va ucide. Face asta din datorie faţă de familie, faţă de cetate, faţă de semeni. Sacrificiul lui, însă,  ni se pare mai nobil decât acela al micilor vietăţi africane. Diferenţa rezidă în aceea că furnicile se luptă şi mor pentru că trebuie, în vreme ce Hector se jertfeşte pentru că vrea. El este liber şi de aceea îi admirăm vitejia.

Mutând povestea în registrul tematic al zilei, lupta pentru putere și lupta pentru umanitate sunt cele două imagini care ne revoltă sau ne emoționează în aceste momente, deși tragedii omenești există pe ambele fronturi, deopotrivă. Căci există, de regulă, în solidaritate, greutatea alegerii. Ce este bine si ce este rău, ce vrem şi ce trebuie să facem, cât merită fericirea noastră şi cât datorăm  fericirii celorlalți. Există, întotdeauna, repere ale solidarităţii. Le definea cândva Montesquieu.  Dacă eu aș ști ceva care mi-ar fi util mie și care ar aduce prejudicii familiei mele, mi-aş scoate acel lucru din minte. Daca aș ști ceva care ar fi util pentru familia mea, dar n-ar fi tot așa pentru patria mea, aș încerca să uit acel lucru. Daca eu aș avea ceva util pentru patria mea, dar care ar aduce prejudicii speciei umane, aș considera acel lucru o crimă, pentru că mai presus de orice eu sunt om, în vreme ce francez nu sunt decât din întâmplare. Pare că astăzi ne regăsim identitatea de oameni, dincolo de apartenențe etnice, sociale, ideologice sau de orice altă natură. Căci idealul moral al omeniei implică şi lupta pentru atingerea lui, lupta prin ruşinarea şi mustrarea celui care practică acte de neomenie; o luptă bazată întotdeauna pe exemplul personal. Dincolo de legi, raportul de omenie e un raport de la om la om, ca între părtaşii aceleiaşi umanităţi, iar el presupune căi labirintice pe care trebuie să le regăsim. Unde duc ele ? Aparent spre alții, spre cei aflați în nevoie, spre cei care stau în frig și în teamă, ore întregi, la granița ce îi desparte de moarte. Aparent spre cei care sunt prigoniți, ale căror case sunt spulberate de suflul exploziilor, care se ascund în adăposturi, care se aruncă în fața tancurilor, apărându-și pământul. Aparent către mamele care dau naștere pruncilor sub explozii, confirmând triumful vieții, fără echivoc. Dar, de fapt, labirinturile solidarității duc către noi, către umanitatea noastră profundă, lăsând-o să înmugurească sub zăpezile indiferenței.

Solidaritatea implică, evident, binele, libertatea, fericirea. Binele care ți se întoarce, libertatea de a rămâne implicat, când poți să nu îți părăsești confortul, fericirea că ai avut puterea și energia de a te implica. De cele mai multe ori prin gesturi simple, mici, discrete, dar omenești.

Solidaritatea astfel înțeleasă e mai puţin triumfală, dar gândul la ea,  în singurătate, ne poate apropia de sensul sublim al umanității, la sensul pe care îl definea Octavian Paler: A te simti singur nu e doar dovada unui gol, ci si o dovadă că încă n-ai pierdut legătura cu lumea. Remarci absența celorlalti. Uneori, numai prin singurătate suntem solidari.

Când intri în labirinturile solidarității, oricât de complexe ar fi, știi întotdeauna că vei găsi calea spre tine.