Spațiile noastre cele de toate zilele

Una dintre îndeletnicirile domestice pe care le-am încadrat de multă vreme în categoria răului necesar este călcatul rufelor. Nu mi s-a potrivit, dar a trebuit să o practic, pentru că fac parte din generația gulerașelor scrobite de uniformă, a așternuturilor foșnitoare, a stării de bine pe care ți-o dă fața de masă căzând în falduri și, deși am înlocuit și eu, în timp, multe dintre acestea cu țesăturile miraculoase creponate, încă mă mai refugiez săptămânal în fața mesei de călcat. Am fost nevoită, prin urmare, să găsesc o alternativă liniștitoare la călcatul istovitor și l-am transformat în evadare. Adică, mâna merge constant pe țesătura rebelă, iar mintea umblă și ea, în rotocoale ritmice, în sus și în jos, mai lent sau mai iute, pe firele boțite ale unor întâmplări, căutând să le netezească. Am reușit, în ani de exercițiu, să împac gospodina din mine cu dorința de a hălădui liberă prin spațiile memoriei. Uneori, refugiile mele sunt benigne, alteori lasă urme dramatice.

În anii tinereții, călcând cu vajnică apăsare o geacă de nailon primită de soțul meu, cu mare greutate, de la o mătușă fugită în America, am reorganizat în minte spațiile din romanul lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul, în care eram captivă deplin. Se purtau discuții intense în jurul lui la seminariile de literatură rusă și mi se părea/mi se pare și astăzi fascinant, o carte dintre cele care produc emoție și la mulți ani după lectură și îți ocupă spațiul interior definitiv. Meditând, am străbătut stepa pe jos, am privit-o de sus, prin ochiul unui șoim, am înțeles hotarele ei nesfârșite: Ca să poți trăi în haltele din Sarî-Ozek trebuie să fii tare, altfel putrezești de viu. Stepa-i uriașă, omul - mai nimic. Stepa-i nepăsătoare, ei îi e totuna de ți-e rău sau bine, trebuie s-o iei așa cum e, dar omului nu-i e totuna ce se-ntâmplă pe lume, omul se zbuciumă și tânjește, i se tot pare că undeva, aiurea, printre alți oameni, ar fi avut mai mult noroc și că a nimerit aici numai din greșeală... Am explorat spațiul cosmic, într-un alt alt plan narativ al romanului, un spațiu în care sunt exilați doi cosmonauți, a căror descoperire – o nouă civilizație – pare să tulbure liniștea celor ce stăpânesc spațiul terestru. Și, între stepă și cer, doi prieteni vechi, unul conducându-l pe celălalt pe ultimul drum, în onoarea vieții străbătute împreună. Când am revenit din călătorie și din meditație, stepa părea în imaginația mea tot mai mare, iar geaca de nailon se făcuse tot mai mică, atât de mică încât din ea au rămas doar fermoarele. Lecția acelei rememorări literare incendiare a fost, evident, că hainele de nailon nu rezistă în lupta cu narațiunea captivantă.

De atunci ceva s-a schimbat! Nu mai calc decât bumbac și in, dar am continuat să evadez, iar pregătirile pascale de sezon mi-au oferit lungi prilejuri. De data aceasta nu m-am refugiat într-un spațiu anume, ci în ideea de spațiu, la care unele înâmplări cotidiene m-au făcut să mă gândesc. Am avut o evadare cu temă proxemică, deoarece m-am raportat pe mine la spațiu ca experiență fundamentală, câmp de comunicare și reper simbolic. Spaţiul ne determină identitatea, căci individul se construieşte și se autoconstruiește în periplurile sale sociale, etice, profesionale. Locuim un spațiul exterior, ne încărcăm cu energiile lui, dar ne locuim pe noi înșine, mobilându-ne interior cu valori care să ne reprezinte. Spațiul se construiește prin oamenii care îl populează și îi construiește, la rândul lui, căci inserția umanului în spațiu, formele de comunicare interpersonală, patternul cultural sunt codificate în existența comunităților. De aceea, spațiile te pot împlini sau te pot destrăma.

Am cunoscut, în timp, spații minunate prin echilibrul și prin energia lor, dar și spații apăsătoare, sufocante. Am avut privilegiul de a cunoaște oameni ale căror spații interioare erau atât de încăpătoare, încât colindai nestingherit în lumea lor, dar și nefericirea de a vedea oameni înghesuiți în propria mărginire lăuntrică, incapabili să se deschidă. Uneori, adâncită în spiralele fierului de călcat, mi se întâmplă să îi rememorez. Unii se dovedesc a fi făcuți din nailonul cel mai fragil. Dar cele mai ziditoare spații rămân cele descoperite prin călătorie și lectură și ele rămân refugiile favorite.

Literatura, de pildă, privită din perspectivă proxemică, lărgește reprezentările de sine în spațiul exterior prin care te poartă fiecare cronotop literar. Iar memoria literaturii lărgește spațiul locuirii interioare, îți oferă limanuri, refugii, te ocrotește și te extrage din locurile care, uneori, devin toxice. Sensul acesta al memoriei, ca forță salvatoare a ființei, transpare și din romanul lui Aitmatov. Povestea mankurtului, o făptură îndobitocită, cu nevoi simple și puține, căreia i-au fost răpite conștiința, judecata și aducerea-aminte – impresionează prin dramatismul ei:  Mankurtul nu mai știa cine e, din ce neam se trage, nu-și cunoștea numele, nu-și amintea copilăria, tatăl, mama - într-un cuvânt, n-avea conștiința de sine a unei ființe omenești. […]Lumii lui lăuntrice îi era străin imboldul la răscoală, la nesupunere. Cu el n-aveai a te teme de așa ceva. De aceea nu trebuia păzit, și cu atât mai puțin suspectat de gânduri tăinuite. Mankurtul își recunoștea, întocmai ca un câine, doar stăpânul.

Dacă povestea mankurtului întristează și neliniștește prin translarea sa simbolică într-o posibilă realitate a amneziilor cotidiene , povestea celor doi vechi prietenii, Edighei și Kazangap, luminează spațiul comun al umanității. Din povestea veacului rememorat într-o singură zi răzbate vocea lui Edighei, omul singur, rămas să apere valorile în care crede, dar care în spațiul nou al lumii lui nu mai au loc: De aceea eu mă prefac că-ți vorbesc ție, dar, de fapt, mie îmi vorbesc. Pentru că ceea ce ai fost tu nu mai există. E o pildă a comunicării, pe care trebuie să o menții cu tine, atunci când nu o mai poți avea cu alții.

Multe dintre valorile spațiilor comune, și dincolo de literatură, nu mai există sau sunt amenințate de invazia imposturii, din păcate, dar există șansa de a le reorganiza în spații individuale, precum memoria, într-un gest necesar de purificare.

Întoarsă la spațiul meu cel de toate zilele, cu povestea în minte, reconfirm cele două mari avantaje ale modului meu de a călca: un teanc mare de lucruri gata să fie așezate în dulap, fără trudă, și câteva spații interioare în care am făcut curățenie.