Stepele sălbatice ale iluziilor

Volumul lui Ray Bradbury, Omul ilustrat, a fost propus ca lectură la oră de către unul dintre elevii mei de clasa a IX-a, pasionat de literatura S.F. Povestirea Stepa, mai ales, i-a generat întrebări și mi-a cerut să căutăm împreună răspunsuri. Nu o citisem, așa că am valorificat propunerea și a ieșit un proces literar foarte interesant, căci povestea în sine dezvăluie și învăluie, în același timp, vinovății greu de dovedit. Pe scurt, e o poveste despre părinți și copii, despre responsabilitate, eșec, iubire și ură, despre afecțiune și agresivitate, despre vis și despre monștrii lui, despre valori și credințe, dar mai ales despre iluzii. 

George și Lydia Hadley sunt niște părinți moderni și iubitori dintr-o lume supratehnologizată, care ar face orice pentru copiii lor, Wendy și Peter, aflați la vârsta adolescenței. Având și cu ce, pe lângă Casa pentru o viață fericită, o casă care te hrănește, te spală, te leagănă, gătește, te scutește de orice efort, le cumpără copiilor și o cameră holografică, o jucărie exorbitantă, pe care toți copiii viitorului o doresc. Ea se construiește în acord cu gândurile celor care o vizitează, e concepută și proiectată de psihologi, pentru a facilita controlul părinților aspra gândurilor copiilor, pentru a le permite celor mici să dea viață lecturilor și pentru a le simula experiențe de viață reală. Mai cu seamă că acești copii ai viitorului (ai prezentului, deopotrivă) trăiesc într-o viață generată de tehnologie și au nevoie de mai multă cunoaștere senzorială. Prin urmare, camera holografică are un sistem foarte complex de reproducere nu doar a imaginilor, ci și a mirosurilor, a sunetelor, a mișcărilor, încât totul să pară cât mai real. Cadoul perfect pentru niște copii pe care părinții îi protejează de realitate - holograma realității.

La un moment dat, însă, în camera holografică apare constant o stepă. Mirosurile ei, mișcarea unor lei în depărtare, zborul vulturilor deasupra unei prăzi devorate sunt atât de verosimile, încât părinții se sperie de obsesia copiilor lor pentru o singură imagine și decid să închidă camera pentru o vreme. Evident, generează o criză. Copiii nu doresc nimic altceva, este invitat psihologul care a programat camera, se intuiesc revolte adolescentine, se caută cauze, se identifică posibile motivații în trecutul apropiat, părinții invocă scuze, apoi se acuză reciproc, realizează că ei înșiși, în afara oricărei rutine, sunt mai apăsați și mai înstrăinați. Decid să ia o pauză de la confortul excesiv și să plece într-o vacanță în lumea reală, dar copiii resping categoric orice proiect. Vor doar camera lor holografică, din care urletele leilor și vibrațiile pașilor lor prin stepă se aud tot mai viu, de dincolo de ușa metalică.

Finalul e deschis, poate fi citit în chei plauzibile sau subtile, cert e că părinții sunt încuiați în cameră de către copii și lăsați pradă leilor pe care agresivitatea gândurilor îi transformă într-o metarealitate mai crudă decât realitatea însăși. Ne-am întrebat unde este vina copiilor. Au plănuit cu sânge rece dispariția părinților, pentru că îi asimilează interdicțiilor, sau s-au jucat, fără a înțelege gravitatea jocului cu moartea, de vreme ce părinții nu le-au dat posibilitatea să se joace, firesc, cu viața? Unde au greșit părinții? Au vrut ce e mai bun pentru copiii lor, luându-și libertatea de a defini subiectiv binele ? Au încurcat iubirea cu risipa și au înlocuit nevoia de a comunica prin daruri ? Ce vină are societatea, care livrează tehnologii fără a evalua riscurile? În final, de ce are nevoie un copil pentru a fi fericit? Și unde se termină iubirea și unde începe responsabilitatea?

Este povestea aceasta, publicată în 1951, o poveste despre viitor sau despre prezent? Nu sunt puține situațiile în care observ, în timp, cum părinții sunt devorați de leii care se plimbă nestingheriți prin stepele sălbatice ale iluziilor lor părintești. George Hadley stătea singur în preeria africană. Leii îşi ignorau prada şi se uitau la el. Singura imperfecţiune a acestei iluzii era uşa deschisă prin care o vedea pe soţia lui, la capătul holului întunecat, mâncând dusă pe gânduri. Parcă era un portret înrămat.— Plecaţi de-aici! le zise el leilor. Nu plecară .Cunoştea exact principiul încăperii. Îţi alungi gândurile.La orice te gândeşti, lucrul acela ar trebui să apară.— Să vină Aladin cu lampa lui! se răsti el. Dar stepa continua să rămână acolo; şi leii erau tot acolo.— Hai, cameră! Îl vreau pe Aladin! spuse el.Nu se întâmplă nimic. Leii mârâiră încinşi în pieile lor. Ca și el, unii părinți constată, la un moment dat, că în gândurile copiilor lor nu mai este lumea păpușilor. Doar că nu au avut timp să observe toate transformările sau nu au considerat necesar să o facă, pentru că au dăruit copiilor tot ce au dorit și e firesc să le întoarcă darul, așa cum au sperat, când vor crește. Câți părinți nu au cumpărat copiilor cele mai performante telefoane fără să verifice apoi cum le folosesc, ce porți deschid, pe care drumuri îi rătăcesc pe copii? Câți părinți nu au fost mândri să vadă agilitatea copilului de a mânui tastatura înainte de a învăța să lovească o minge de asfalt? — Copiii noştri au avut întotdeauna tot ce şi-au dorit. Asta să ne fie răsplata, secrete şi nesupunere?-se plânge Lydia Hadley, ca multe mame ale prezentului. Ai lăsat ca afecţiunea ta şi a soţiei tale pentru copii să fie înlocuită de camera asta şi de întreaga casă. Camera asta este şi mamă, şi tată pentru ei, ocupă de acum un loc mult mai important în viaţa lor decât părinţii. Şi acum vii tu şi vrei să o distrugi. Nici nu mă mir căte urăsc atât de tare. Poţi să simţi ura răsfrângându-se din cer. Şi chiar venind din soarele ăla. George, trebuie să-ţischimbi viaţa. Ca mulţi alţii, ţi-ai construit-o în jurul unui fals confort.-intervine psihologul. Ca și personajul lui Ray Bradbury, părinți ai prezentului privesc spre orizontul arămiu al unei stepe, întrebându-se unde au greșit, în vreme ce lei uriași, vii și de neoprit, le dau târcoale.

            Povestea în sine permite multe lecții de pedagogie și m-a făcut să mă gândesc la spectacolul cotidian dintr-o sală de clasă, în pauze : copii pierduți în ecranele telefoanelor lor, singuri, departe. Uneori e atâta tăcere în refugiul lor virtual, că poți auzi pasul viclean al unui leu înfometat.