Tați și fii sau scurt tratat etic – “Aferim”

Vacanța mi-a adus puțin mai mult timp și puțin mai multă stare, adică două ingrediente de care aveam nevoie ca să văd filmul lui Radu Jude, Aferim. Aș mai adăuga încă unul, necesar, cred eu, de care norocul a făcut să dispun deja, adică niște lecturi, pentru că filmul este, după mine, o fericită valorificare intertextuală a unor resurse literare, ce converg spre ideea unui palimpsest. Filmul beneficiază de un scenariu realizat de Radu Jude și Florin Lăzărescu, de jocul convingător al ieșeanului Teodor Corban, alături de o echipă actoricească exemplară, de imagini impresionante, foarte veridice, de o consultanță istorică temeinică, toate aducându-i premii, nominalizări, cronici, confirmări, adică, ale valorii lui cinematografice. De aceea, merită văzut, analizat, din perspectiva multiplelor teme pe care le propune, de la moravurile epocii fanariote, disimulate în mentalul epocii noastre, de la dreptate, libertate, onoare, la corupție, impostură, demagogie, de la rasism și violență, la neputință și resemnare.
Despre film s-a vorbit, s-a scris, s-au punctat ospățul limbajului arhaic, savoarea cimiliturilor, a zicerilor fără perdea, a cruzimilor lexicale sau a zicătorilor care te trimit spre Anton Pann, Cilibi Moise, Creangă, Filimon, Preda, Alecsandri sau Eugen Barbu, autenticitatea cântecelor, a costumelor, a decorurilor și merită citite cronicile cinematografice de la momentul apariției. Nu o cronică a filmului propun eu, ci un pretext de discuție etică, pentru că ceea ce am reținut din film este, mai cu seamă, modelul pedagogic pe care un tată îl transferă fiului său, pentru a-l face, în fond, om al vremii lui.
Ce își dorește un tată pentru fiul său? Să fie fericit, să trăiască ușor, bine, să vadă lumea, să fie respectat, să ofere părintelui dragoste, respect, mândrie și, în final, neuitare. În Etica Nicomahică, Aristotel îi amintește fiului său că: prin maniera de a acţiona în relaţiile cu ceilalţi oameni, devenim unii drepţi, alţii nedrepţi, iar prin felul de a reacţiona în pericole, obişnuindu-ne să ne temem sau să cutezăm, devenim unii curajoşi, alţii laşi. La fel şi în ce priveşte dorinţele şi impulsurile de mânie: unii devin cumpătaţi şi blânzi, alţii neînfrânaţi şi irascibili, după modul în care se comportă în astfel de situaţii, unii într-un fel, alţii în alt fel. Într-un cuvânt, din acte asemănătoare se nasc dispoziţii habituale de aceeaşi natură. De aceea, trebuie să fim atenţi la calitatea actelor pe care le îndeplinim, căci după diferenţele dintre ele se modelează diferit şi deprinderile. Şi nu e de mică importanţă felul în care ne obişnuim din fragedă copilărie, ci de una foarte mare, ba chiar totală. Prin urmare, modelul parental este fundamental în devenirea copilului. În Etica pentru Amador, Fernando Savater îi oferă fiului său pilde din care să înțeleagă libertatea alegerii, solidaritatea, responsabilitatea, toate având în centrul lor imaginea tatălui devenit model. Între două sisteme etice construite pe relația tată-fiu, filmul Aferim este el însuși o etică autohtonă, așezată narativ în anul 1835, dar profund actuală.
Zapciul Constandin este un om care se apropie de sfârșit, are în spate o viață plină, și-a alcătuit o filozofie existențială, și-a așezat fiul pe un drum dorit (l-a băgat la dorobanți) și îl ia cu sine într-o călătorie, pe urmele unui rob fugit de la curtea boierului Iordache Cândescu, pentru a-l învăța cum e viața. Ioniță, proaspăt ieșit din copilărie, e un băiat bun, supus, dar nu are încă școala vieții, așa că părintele său îi pregătește un tratat practic, din care îi dezvăluie, cu simplitate, pagină după pagină. Drumul inițiatic al fiului, călăuzit de tată, e plin de lecții. Prima lecție, o istorie povestită despre ciumă, adică o pandemie aducătoare de moarte, hoție, frică. A doua lecție e despre credință, formulată simplu : « săracul se roagă la Dumnezeu mai mult decât cel bogat, că are vreme ». O lecție a credinței segregate, într-un fel pentru unii și în alt fel pentru alții. Urmează lecția autorității: pe cei slabi îi domini cu frica, pe cei puternici cu răsplata. Ioniță trebuie să devină bărbat, așa că tatăl îl învață să dea rachiul bărbătește peste cap, să spintece dușmanii cu sabia, să ia din plăcerile vieții cât poate pentru sine. Ioniță nu știe să citească prea bine, nu a ieșit din plasa lui, e cam alintat de mamă, așa că părintele îl învață că „femeile sunt mai proaste și mai lesne spre cădere în păcat” și trebuie stăpânite cu bătaia, că „țiganii sunt țigani, nu ai ce le face”, că omul e nimic pe lume, că banul rezolvă orice și că e mai presus de valori, că agresivitatea e semn de superioritate, că binele nu există decât raportat la tine. Prejudecată după prejudecată, Constandin își definește pedagogia. Și, lecție după lecție, Ioniță învață să fie aidoma părintelui său.
Zapciul Constandin e un om moral în vorbe, apără legea („pravila e pentru toată lumea”), muncește din greu („toată viața am muncit după pravilă”), vrea binele neamului său („dacă n-am fi noi drepți, s-ar duce dracului neamul ăsta românesc”), se consideră bun („niciodată nu am bătut degeaba vreun suflet”), e conciliant cu cucoana cea păcătoasă, invocând legea („vodă ne cere să ne batem nevasta, cu măsură, cu blândețe”), citează din Ecleziast, din Pravilă, are o vorbă de duh adâncă pentru fiecare situație. Păcălește un turc, deși acesta e singurul întâlnit pe drum care îl răsplătește cu zaharicale, dă unui pescar mai puțin decât face marfa lui și se bucură că a ieșit în câștig, vinde la iarmaroc un copil, convins că îi face un bine, îl sfătuiește pe Carfin să accepte bătaia, că e ruptă din rai, îi aruncă generos niște resturi de la masă, îl apără pe rob în fața boierului („ e drept să îl bați, dar să nu îl omori”).
Ultima lecție, cehoviană, e lecția umilinței, a neputinței, a eșecului personal, căci, lovit și alungat de boier, esențializează scopul final al vieții („nu trăim cum vrem, ci cum putem”„și-o să ne odihnim și noi”). Iar Ioniță urmează lecția tatălui, devenind, ca și acesta, un bărbat adevărat.
Câte dintre lecțiile zapciului Constandin, într-o formă sau alta, nu se mai transmit și azi, dinspre tați către fii? Lecția segregării (cu ăla să nu te joci!), lecția duplicității (zi ca el și fă ca tine!), lecția scopului care scuză mijloacele (să îți vezi de interesul tău!), lecția câștigului cu orice preț (să ai o meserie bănoasă!), lecția agresivității (bătaia e ruptă din rai!), lecția indiferenței (nu e treaba noastră!). Toate sub pedagogia amară a lipsei de speranță, căci „lumea asta e cum e, nu o poți întoarce cu umărul.”
Un film amar, dar necesar, care ne propune, în fond, o ultimă întrebare: cum îi învățăm pe copiii noștri să fie mai buni?
Răspunsuri