Time unfolding

Așa se intitulează o sculptură modernă, expusă în Piazza della Signoria, în Florența, unde m-au purtat pașii, în mare viteză, în cele trei zile de vacanță din această vară. Într-un oraș în care dai, la fiecare colț, de urmele secolelor de înflorire culturală, intri în Piazza della Signoria, după ce ai trecut de casa lui Dante Alighieri, de Domul Santa Maria del Fiori, de Ponte Vecchio și de Bargello, cu ochiul pregătit să se bucure de ceea ce știi că vei afla acolo, în perimetrul creat de Palazzo Vecchio, Loggia dei Lanzi și Fântâna lui Neptun. Totuși, chiar de la intrarea în piață, ochiul nu e furat de celebra copie a statuii lui Michelangelo, David, care privește relaxat, având în mână praștia cu care îl va doborî pe Goliat, încă din 1910, după ce originalul, amplasat în piață în 1504, a fost mutat, pentru protecție, la Galleria dell’Accademia. Nici de Perseu ținând capul Meduzei, impresionanta lucrare a lui Benvenuto Cellini și nici de impunătoarea reprezentare a lui Poseidon, realizată de Bartolomeo Ammannati după chipul lui Cosimo I de Medici.

Întrând în piață, în soarele verii, privirea îți e furată de o lucrare gigantescă, din bronz auriu, reprezentând o tânără modernă, degajată, încălțată în sandale, cu tălpile nu pe un soclu, ci direct pe pavajul pieței, consultându-și telefonul, în vreme ce în spatele ei se desfășoară frumusețea lumii medievale. M-am oprit și m-am întrebat dacă acolo este locul ei și ce mesaj ne transmite. Și m-am și documentat, căci presa, accesibilă cu un click, mi-a oferit o perspectivă asupra acestei aparente intruziuni în liniștea seculară din Piazza della Signoria, inima cetății florentine.Opinii divergente, dezbateri, dispute, dileme, cărora autorul, sculptorul britanic Thomas J. Price, le oferă câteva explicații simple. Lucrarea sa e menită să le genereze oamenilor întrebări și asta poate determina un dialog mai eficient al valorilor culturale ale timpurilor. De ce privește tânăra în telefon? Poate caută informații despre ceea ce e în jur? Poate conversează cu prietenii, indiferentă la valorile lumii? Poate se orientează pe o hartă virtuală? Cine știe?

M-am întrebat ce vedem atunci când putem alege ce să vedem? Eu am ales să văd în atitudinea degajată a fetei (pe care o recunosc la toți adolescenții din clasele mele) abilitatea tinerilor de a pune în relație lumea virtuală, pe care o stăpânesc impecabil, cu lumea reală, de care uneori par deconectați. În amplasarea statuii printre marile capodopere ale lumii am ales să văd provocarea de a accepta că arta este expresia dinamicii realității și că timpul nu stă în loc. Din metafora titlului lucrării am ales să preiau mișcarea, curgerea, ireversibilitatea, să desprind un carpe diem, sub a cărui umbră să mă bucur de lumina zilei efemere. Și din această perspectivă am ales să mă întorc spre David, spre Perseu, spre Poseidon, spre marmură, spre piatră, spre zid, spre oamenii care trec zilnic prin această piață seculară fără să lase urme vizibile pe caldarâmul ei. Dar purtând urmele ei adânci în scurtele și necunoscutele lor vieți.

Sunt profesor și nu am trăit nicio experiență estivală fără să mă întreb ce duc din ea în clasele mele. Nici de această dată nu a fost altfel. Le-am vorbit elevilor mei, în tot anul trecut, o dată pe săptămână, despre marea artă a lumii. Nu a fost ușor, cu telefoanele lângă ei, cu ochii pe ceas, marțea, la ultima oră de dirigenție, sub tristețea că alți colegi plecaseră deja la casele lor, sub oboseala unei zile de școală, deseori plictisitoare. Am fost tentată uneori să cedez, nu privirilor rugătoare ale celor care voiau să plece, ci propriei priviri lăuntrice care mă arăta în oglinda chipurilor lor ca pe un diriginte inflexibil, absurd și străin de generația tânără. Dar nu am făcut-o. Și telefoanele au devenit sursă de cunoaștere, ecranele s-au deschis ca să poată privi în detaliu pe Botticelli, pe Caravaggio, pe Vermeer, pe Pissarro, timpul a trecut mereu mai repede, unii au rămas cu interesul de a vedea și ceea ce nu am văzut împreună, alții își vor aminti cândva și, poate, le va fi de folos. Am ales să văd în adolescenții cu telefoane, întorși cu spatele (necunoașterii) la marile picturi, sămânța curiozității și în mine, profesorul obosit și copleșit, sămânța bucuriei. Atâta cât a fost. Voi reveni la ei cu această lecție: când putem alege ce să vedem, să vedem tot ceea ce ne poate aduce cunoaștere.

Și am aplicat această lecție începând cu mine însămi. Revenită de la Florența, am văzut un interviu pe care îl acordasem anterior plecării mele unei distinse doamne și care fusese preluat, probabil pentru temele de actualitate pe care le aborda, de o platformă. Și am văzut mai ales, cu surprindere, acuzele, injuriile, atacurile, unele chiar la persoană, nu la idee, câteva înjurături și amenințări de-a dreptul, multe opinii contrarii și câteva în consens cu ceea ce afirmam. Le-am citit cu răbdare pe toate. Înjurăturile și amenințările am ales să le raportez. Celor mai multe am ales să le răspund. Puteam alege să le ignor, să mă prefac a nu le vedea, să trec peste. Am ales să investesc un timp în dialogul cu oamenii care au investit un timp în lectura gândului meu. Unii doar în lectura titlului. Pentru că am ales să văd în ei parteneri de comunicare, apăsați de aceleași probleme ca și mine, cu alte viziuni și alte mijloace de rezolvare a lor, poate, dar trăind aceleași provocări. Și am ales să văd și în această experiență diversitatea, complexitatea și problemele grele ale profesiei din care vin. Unele fără soluție.

În fond, locuim într-o lume mică, în care e spațiu pentru toți, cu o singură certitudine: time unfolding.