Ultimii martori, primii martori

În fața istoriei evidente te încearcă un sentiment de neputință. Îți faci cafeaua și o bei în fața televizorului, simțindu-te în mijlocul celor care suferă, empatizând cu durerea lor, dar în tihna casei tale, departe de frigul, de spaima, de moartea de dincolo de linia frontului. Deschizi telefonul, ca în fiecare dimineață, lăsându-ți lumea tihnită să se umple de imagini, de știri, de tragedii, te scufunzi în emoții, te simți uman, implicat, revoltat, până ce cafeaua se scurge încet din ceașcă și alarma (stridentă a telefonului, aceea din fiecare dimineață) te anunță că începe rutina unei noi zile. O zi previzibilă, probabil, ca o alergare între două puncte, pe care o vei sfârși seara, tot în fața televizorului, grăbit să vezi cursul războiului, de acolo de unde l-a întrerupt rutina vieții tale. Între timp, pui deoparte, într-un colț al minții, gândul că dincolo sunt oameni care dispar, pentru că ritmul vieții lor, până ieri asemănător cu ritmul vieții tale, a fost scos din rutină.

Trăiesc, de câteva zile, acest sentiment copleșitor. Nu aș vrea ca televizorul să devină luneta prin care să privesc spre răsărit, așa că mă întorc spre literatură, pentru că elevii mei sunt, la clasă, preocupați de ceea ce se întâmplă, pun întrebări, au neliniști, caută o cale către adevăr, iar eu trebuie să le răspund. Mă întreb ce să le spun...Tema războiului e clasică și, în funcție de epoci și ideologii, se construiește între energia eroismului și adâncimea inumanității. Inedită, însă, și foarte actuală, e perspectiva pe care o propune scriitoarea din Belarus, laureată a Pemiului Nobel pentru literatură, Svetlana Aleksievici, în Ultimii martori. Cartea este o culegere de mărturii despre război, amintiri ale unor oameni care și-au trăit copilăria în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, emoționante prin autenticitatea lor, prin cadrul pe care îl desenează, un puzzle de emoții, de dureri, de drame purtate prin timp. Maturi acum, martorii-copii ai războiului selectează frânturi de amintiri care nu pot să nu te miște. Liliacul înflorit, o pisică speriată de bombardamente, culorile, ultimul carfof mâncat nu rușinea că nu găsești curajul să îl împarți, dar mai ales imaginea mamelor, care se roagă altfel, numai cu ochii, care se transformă, care dispar, lăsând în urmă un parfum vag, o imagine palidă și o intensă durere: „Am cincizeci și unu de ani, am deja copiii mei. Dar oricum o vreau pe mama.”

La nivelul percepțiilor, războiul e un sunet care sperie, îngrozește, tulbură sau o imagine redusă la un detaliu: culorile caselor dispărute, mama căzută la pământ, trupurile de cenușă ale oamenilor dragi, mălinul înflorit, legătura pe care un adult ți-o pune la ochi ca să nu vezi dezastrul. Și, totuși, subtilitatea evocărilor vine din miros, din pipăit, din cioburile de memorie păstrate în timp: ”Toți vor acasă, la căldură. Dar casa noastră nu mai este, a rămas doar un morman de cărbuni fumegând. Un loc ars...Ca după un incendiu mare...Găsim în cenușă un bolovan de sare, care la noi stătea pe marginea sobei. Am adunat cu grijă sarea, apoi și pământul amestecat cu sare și le-am vărsat într-o cofă. Era tot ce rămăsese din casa noastră.”

În amintirea lui Alioșa Krivoșei, de 4 ani, războiul a lăsat o singură imagine. Puișorii galbeni ieșiseră din ou când au început bombardamentele. Copilul se temea pentru viața puilor și s-a refugiat cu ei în adăpost:”Strâng puii la piept și ies abia după ce bunica ia sita în care stăteau ei. Merg și număr: un pui, doi, trei, erau cinci. Număram bombele care cădeau. Una...două...șapte...Așa am învățat să număr.”

Paradoxal, războiul nu pleacă niciodată din destinul acestor copii. Amintirea revederii cu părinții veniți de pe front, foamea, lipsa spațiului protector continuă în anii de după restabilirea păcii: „Am venit de la școală și l-am descoperit, dormind pe canapea, pe tata. Se întorsese din război. I-am scos din porthart actele și le-am inspectat și mi-am dat seama că e tata. Am stat atunci și m-am uitat la el până s-a trezit.Tot timpul mi-au tremurat genunchii.” Iar pacea se restabilește, dar niciodată pe deplin în sufletele mutilate ale celor care au văzut chipul hâd al războiului.

Cartea aceasta a ultimilor martori ai trecutului război ar trebui să fie citită de toți martorii tăcuți ai războiului care a început. Ea nu e cartea unei autoare, nu e cartea unor oameni, a unor experiențe trăite și niciodată uitate, nu e nici cartea despoților, nici a eroilor. E cartea fiecăruia dintre noi, primii martori ai unei istorii, care se repetă.

Dacă revenim în realitatea ultimelor zile, după această lectură, sentimentul de neputință e dublat de un sentiment de rușine. Rușinea că ești contemporanul unor cruzimi inumane care te coboară și te umilesc. Rușinea că te simți prizonierul unor decizii asupra cărora nu ai control. Rușinea că cei ce te reprezintă duc un război golit de sens, sub lumina reflectoarelor, indiferenți la vocile copiilor, ale mamelor, ale bătrânilor, ale celor pe care îi înscriu sub liniștitoarea etichetă a victimelor statistice. Și din tihna casei, lângă o cafea amară, nu îți rămâne decât să murmuri cu rușine versurile lui Ossip Mandelștam:

“S-or mai desface mugurii pre-verii,
Vor ţâşni lăstari de verde buiac,
Dar sfărâmată-ţi e şira spinării,
Minunatul, jalnicul meu veac sărac!” (traducere de Leo Butnaru)