Un imigrant digital fericit

În 1987, după nuntă, ne-am cumpărat două biciclete și un calculator. Bicicletele la mâna a doua (doar de atât ne ajungeau banii strânși), iar calculatorul, un Commodore 64, procurat cu greu din Germania de o mătușă. Era obiectul cel mai valoros pe care îl dețineam, ca tânăr cuplu cu documente, soțul meu îl studia și îl elogia necontenit, eu primisem misiunea (înălțătoare) să îl șterg de praf și mă achitam de ea cu sfințenie. Câțiva ani mai târziu, devenisem deja profesoară și aveam o revistă la care lucram cu un grup de copii inimoși. În urma participării la un concurs, pe care l-am și câștigat, am primit ca premiu un calculator Intel 486. Nu exista nici măcar unul de asemenea tip în școală și am plecat să îl aducem, eu și  doi colegi, ca pe un odor de preț. Am fost la fel de îngrijorată pe durata drumului ca și când aș fi transportat o armă nucleară, am roit puțin în jurul lui, minunându-ne, într-o totală inhibiție, apoi l-am dat pe mâna elevilor din colectivul de redacție și mi-am rezervat misiunea, în care mă specializasem deja, de a-l șterge de praf. Dar elevii de atunci au urmat cariere de succes în informatică și calculatorul acela le-a schimbat viețile în mai bine.

De atunci, am avut în proprietate multe computere, din ce în ce mai slim, mai colorate, mai ușoare, mai performante, mi-au devenit inseparabile, stochez pe ele tot ce lucrez, dispariția lor ar fi o reală tragedie (cedez bucuroasă, oricărui atacator, cardul bancar sau portofelul, fără mari regrete, dar m-aș lupta ca o leoaică pentru laptopul meu) și le șterg de praf mai rar, căci nu au vreme să se prăfuiască. Rămân totuși un imigrant digital, trăiesc propriile frici în fața unui ecran dat peste cap, apăs cu emoție orice buton, mă simt, încă, după ani de utilizare, stăpânită de computer și nu stăpâna lui, ezit în fața oricărei platforme noi și nu mă conectez oricum și oriunde, tastez cu două degete, nu am dobândit nonșalanța gesturilor nervoase ale nativilor digitali de care sunt înconjurată. Toate acestea-motive firești de complex, dacă nu aș avea norocul să fie mereu lângă mine vreun copil care, în orice impas, domesticește computerul și mă readuce în armonie cu el. Pandemia mi-a crescut, ca nouă tuturor, probabil, competența digitală cu vreo două trepte, căci, din singurătatea biroului meu de acasă, a trebuit, peste noapte, să găsesc nu doar soluțiile tehnice ale conectării cu elevii mei, ci, mult mai greu, pe cele pedagogice, transformând calculatorul într-o sală de clasă în care copiii să vină cu încredere și în care să rămână conectați și să învețe.

Cu spaima că vremurile acelea ar putea reveni oricând, dar și cu înțelegerea faptului că trăim într-o lume digitalizată și că învățarea nu mai e posibilă decât în granițele ei digitale, nu refuz niciun context de formare în acest sens și cu această motivație interioară am participat la Forumul Educației România-Moldova cu tema Ecosistemul educațional în lumea digitalizată, desfășurat zilele acestea la Iași. A fost o alegere de vacanță reușită, căci cele două zile mi-au adus întâlniri cu oameni excepționali, cu idei extraordinare, cu provocări pe care le credeam doar ale mele, cu viziuni care m-au motivat și cu o atmosferă frumoasă. Nu a fost un eveniment din categoria celor care bifează o acțiune și își concentrează sensul doar într-un certificat (deși certificatul nu a lipsit și are greutatea unor semnături care onorează), ci un dialog viu, firesc, autentic, între oameni care văd lucrurile într-un anume fel și care aleg să împărtășească deschis, prietenește, chiar, aș îndrăzni să afirm, ceea ce știu cu ceilalți.

Cele mai valoroase dintre ideile pe care le-am păstrat eu din povestea celor două zile (cu siguranță, ceilalți participanți au avut un context foarte generos din care să aleagă ce li se potrivește) le voi rezuma în câteva rânduri (am luat notițe de mână, într-o agendă vintage, ca orice imigrant digital serios). Nu doar lecțiile on-line, prin ele însele, produc efecte, ci comunitățile de învățare on-line, comunitățile organice, fără ierarhii, generează o mai bună învățare, învățarea trebuie să devină reflex social, să genereze o dinamică socială, digitalul nu e în loc de tradițional, ci împreună cu tradiționalul, avem încă de demontat mituri despre învățare, proasta pedagogie omoară cea mai avansată tehnologie, putem, fiecare dintre noi, să recurgem la metoda pașilor mici, la cercetarea-acțiune, pentru a schimba ceva lângă noi, relația tehnologie-educație trebuie reașezată pe temeiul educație-tehnologie, important e ca elevii să folosească autostrada internetului pentru educație, meseriile viitorului sunt și cele pe care le ignorăm azi și care se dovedesc, în fapt, constante, în timp, orice particulă am pune înainte de learning, tot learning rămâne esența, competențele nu se formează în afara cunoașterii, omul va avea întotdeauna o inteligență generală, iar mașina o inteligență specializată, școala se vrea digitală sau digitalizată și multe, multe altele. Întrebări, iar nu răspunsuri, căci o formare autentică nu îți livrează, după mine, rețete de succes individual, ci ingrediente, pe care să le integrezi în propria rețetă și, mai ales, o stare introspectivă din care să îți planifici următorul pas. Și, în această privință, Forumul Educației a depășit așteptările mele.

            Copiii au nevoie de tehnologie, cea în care s-a investit, în pandemie, și care, în unele locuri, e depozitată prin subsoluri, trebuie să fie la îndemâna lor, profesorii au nevoie de tehnologie și de abilitarea de a o folosi la nivelul ei maxim de eficiență, școala are nevoie de digitalizare continuă, dar nimic din toate acestea nu va fi de folos dacă nu va produce învățare.

Revenind la condiția mea de imigrant digital, pot afirma fără dubiu că sunt un imigrant digital fericit. Nu doar pentru că, din chiar fragilitatea acestei condiții, computerul a însemnat mereu o resursă și un instrument de învățare, calea către cunoașterea la care, până nu demult, ajungeam doar prin rafturile bibliotecii, ci și pentru că acest instrument atât de dominant nu a înlăturat de pe biroul meu cărțile, ci și-a găsit locul firesc lângă ele. E o fericire care vine din sensul pe care mi-l dă computerul, din ușile pe care mi le deschide, din lumile în care mă invită, dar și din libertatea de explorare cu folos pe care mi-o lasă. Și mai ales din înțelegerea unui fapt cert, acela că nativii digitali nu ne vin în școală având și cunoașterea la pachet și că nu e destul să le pui în brațe un gadget, eventual cel mai scump, ci au nevoie de drumuri care să îi conducă spre cunoaștere, să le ofere orizonturi, de chei care să le deschidă aceste drumuri, de călăuze și, evident, de imigranți digitali fericiți, care să își asume acest rol.