Un spațiu în formă de inimă

Am ieșit pentru prima oară din țară în 2002. Trăisem până atunci cunoscând Europa din cărți, din filme, proiectând-o din poveștile celor care se plimbaseră mai mult prin lume.Mi-am petrecut copilăria și tinerețea călătorind pe hartă, cu gândul, imaginându-mi lumea așa cum părea ea să mi se dezvăluie printre rândurile scrisorilor rare, sosite de la rudele plecate pe alte meleaguri, dar ascultând zilnic despre ținutul de dincolo de granițe ca despre un loc al răului, al pierzaniei, opus mioriticului plai în care ni se tot repeta că trăim. Spre deosebire, poate, de alții din generația mea, după 1990 nu am simțit chemarea acestor zări depărtate, ba chiar un fel de teamă de necunoscut m-a reținut încă un deceniu în necunoașterea lor, de data aceasta cu un contur mai clar, căci televiziunea ne permitea acum plimbări mai libere, contacte mai dese cu lumea de dincolo de cortina roșie în spatele căreia am crescut.

Mărturisesc aceste lucruri pentru tinerii care nu au încercat acest sentiment și poate nu conștientizează semnificația pe care Europa trebuie să o aibă în egală măsură și pentru ei. Dincolo de importanța politică a Declarației Schuman, de valorile asumate ale Uniunii Europene, de asocierea cu ideea zădărnicirii oricărui război european, în condițiile în care Cel de-al Doilea Război Mondial lăsase, la 9 mai 1945, urme adânci pe fața bătrânului continent, dincolo de istorie și de simboluri, spațiul comun al Europei ar trebui să marcheze șansa unor libertăți pe care generația mea le-a dobândit târziu, uneori prea târziu pentru a mai schimba mentalități, iar generația tinerilor s-a născut cu ele și nu mai știe, adesea, să le prețuiască așa cum se cuvine.

Libertatea de a călători a devenit pentru mine fapt odată cu prima ieșire din țară. Când am pășit granița, am simțit că port în bagaj și visul bunicului meu, venit în România, cu familia lui, când era copil, și rămas aici toată viața, fără să își mai poată revedea meleagurile natale din Austria. Le-am văzut eu, decenii mai târziu, și am văzut oameni calzi, spații primitoare, priviri pline de zâmbet. Ca și în Olanda, ca și în alte țări ale Europei. Libertatea de a mă simți cetățean european mi s-a arătat când am trecut pentru prima oară o frontieră arătând doar buletinul sau pășind, fără a mă opri peste o linie convențională care nu mai despărțea, ci doar unea mentalități comune.

Tot atunci am simțit și bucuria demnității, trecând în vamă pe orice culoar doream, intrând la muzee ca cetățean al Europei unite, pășind, când am avut prilejul, în Parlamentul European, participând, cu drepturi egale cu ale altora la evenimente, conferințe, proiecte sau parteneriate europene. Când am realizat că pot ajunge oriunde, oricând, că pot privi, dintr-o mulțime de oameni, Capela Sixtină, când am plâns că a ars Catedrala Notre Dame de Paris, pentru că am simțit-o un loc al meu, când m-am plimbat pe o stradă din Vilnius, din Amsterdam, din Londra, din Porto, din Paris, din Praga, din Roma, când am mâncat într-un cătun sicilian sau într-un sătuc de pe o insulă grecească,când m-am plimbat la pas prin Viena, în toate aceste clipe am simțit Europa, cu dragoste, ca pe un spațiu în formă de inimă.

Mi-a luat destul timp să integrez, mental, țara mea în Europa, să nu o mai simt dincolo, diferită, altfel, cu tarele, dar și cu frumusețile ei românești, să ajung la un echilibru între jena în fața comportamentelor unor compatrioți și entuziasmul în fața comportamentelor altor compatrioți. Am înțeles, din aceste călătorii sau experiențe profesionale, că suntem apartenenți ai unui neam și, în același timp, apartenenți ai unei comunități mai largi, europene, și, în același timp, oameni, la fel cu toți locuitorii planetei, atât de diferiți în concretizările lor. "Noi toți trăim cu scopul de a fi fericiți, viețile noastre sunt toate diferite și totuși la fel.", scria Anne Frank în Jurnalul său.

În toate aceste spații europene, am văzut oameni politici care m-au mobilizat, în care am sperat sau care m-au dezamăgit, am fost martora unor decizii înălțătoare sau umilitoare, motivate de principii sau de interese, am avut de la conducătorii europeni așteptări, începând cu aceia pe care i-am ales eu, cu votul meu, de aici, din România, o țară indiscutabil europeană. Unii dintre ei, dintre oamenii politici, au zădărnicit aspirația de a intra în spațiul Schengen, ca spațiu asumat al liberei circulații, nu cetățenii vreunei țări din Europa.

Ce este de fapt spațiul râvnit și, deocamdată, inaccesibil printr-un vot? Schengen este numele unui mic sat din Luxemburg, situat la frontiera cu Germania și Franța, unde Acordul Schengen și Convenția Schengen au fost semnate în 1985 și, respectiv, în 1990. Spațiul Schengen este una dintre cele mai importante realizări ale proiectului european, care a început în 1985 ca proiect interguvernamental între cinci țări ale UE – Franța, Germania, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg – și s-a extins treptat pentru a deveni cel mai mare spațiu de liberă circulație din lume. E un spațiu promis, al demnității, al speranței, al încrederii că merităm, că putem,  că ni se cuvine. Și, dincolo de o decizie politică a unor oameni politici, zilele acestea cetățenii lumilor europene, oricum s-ar numi ei, ni s-au alăturat în acest vis, într-un spațiu comun în care vibrațiile inimilor sunt libere să circule, fără frontiere.