Un veac și aromele lui de cerneală

Din considerente de spațiu locativ, îmi reorganizez biblioteca și, cu acest prilej, am decis ca unele dintre cărți să ia calea altor destine, căci la mine și-au împlinit menirea. Între ele, și edițiile princeps din Istoria Românilor a lui Xenopol, apărută în 1888 la Tipo-litografia H. Goldner, în Iași, Istoria Transilvaniei, cele trei volume ale lui George Barițiu, publicată în 1889, la Sibiu, la Tipografia W. Krafft și Histoire des origines du christianisme. Vie de Jesus, ediția a treia, apărută la Paris în 1867 și dăruită, la 21 Maiu 1869, amicului și colegului Constantin Știubeiu, de către V.I.Castano, conform dedicației de pe pagina de gardă.

Trecute din generație în generație, prin diversele biblioteci ale familiei mele, aceste comori vor ajunge în locurile în care vor fi puse mai bine în valoare. Dar, pregătindu-le pentru această călătorie, m-am bucurat de urmele omenescului din ele, de viețile prin care au trecut, de călătoria în care m-au purtat, de la 1869 și până azi. Între paginile Vieții lui Isus, având rolul de conjunctural semn de carte, rămăsese o înștiințare de plată, emisă de Primăria Comunei Iași, Serviciul de lumină, tramvaiu și energie motrice, către preotul Constantin Știubei, la 1921. Impresionează, dincolo de hârtia îngălbenită în care simți lumea de odinioară, politețea comunicării, eleganța relaționărilor interumane, respectul pentru om, frumusețea cotidianului, cu formă, ortografie, caligrafie, stil.

Avem onoarea a vă ruga, această rugăminte se explică prin dispozițiunea pe care am fost siliți să o luăm, în interesul bunei rânduieli, ne permitem a vă informa sunt formule care ne vin de odinioară și pe care e zadarnic să le mai căutăm în comunicarea publică de astăzi. De la Înștiințarea emisă în 1921 de către Direcțiunea Uzinei Centrale de Electricitate din Iași și până astăzi au trecut peste o sută de ani, vreme în care s-au schimbat câteva lucruri esențiale în materie de politețe.

Mai întâi, obișnuința de a dărui cărți! Cartea nu mai poate constitui un dar decât foarte rar, între pasionați, nu mai apare pe lista dorințelor către Moș Crăciun, nu mai aduce bucurie, nu e cool, nu e la modă. Școala nu mai promovează decât cu mare greutate cartea ca răsplată, părinții se îndreaptă către alte tipuri de daruri pentru copiii lor, prietenii exclud asemenea cadouri dintre cele potențiale. Sigur, există, din fericire, excepții. Cu ceva ani în urmă, nu mulți, am insistat foarte mult pe lângă Asociația Părinților din școala noastră să aloce o sumă, nu prea mare, pentru a cumpăra câte o carte copiilor care obținuseră premii la olimpiade și concursuri. Am întâmpinat o reală rezistență din partea unui grup de părinți, care se opuneau unui dar ce nu ar fi adus copiilor nicio bucurie. Pledau pentru ideea de a le dărui bani, cu argumentul că, fie și 10 lei, copiii se vor bucura. Din fericire, cu sprijinul altor părinți, care au rezonat cu propunerea (și cu viziunea mea), cărțile s-au cumpărat și au fost dăruite copiilor, care, spre marea mea satisfacție, păreau că se bucură. Iar bucuria a fost și confirmată. Patru ani mai târziu, când o elevă, foarte dragă mie, mi-a mărturist că își amintea cu emoție de momentul acela, că primise Dicționarul de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain Geerbrant și că întâmplarea aceasta fusese pentru ea o șansă.

Mai apoi, să dăruiești, alături de cărți, gânduri, emoții, recunoștință. V.I Castano, profesor de franceză, junimist, născut la 22 octombrie 1842, avea, la momentul la care făcea acest dar, 27 de ani, iar cartea dăruită apăruse în 1863 la Paris, o noutate editorială, deci, care făcuse deja istorie. Îmi place să îmi imaginez o seară de mai, cu doi tineri eleganți, plimbându-se în Dealul Copoului, unul profesor, altul preot, discutând despre cartea lui Ernest Renan, citită, desigur, în franceză, sau despre anii de școală, despre politică, despre idealuri. Și, de la ei până la mulți tineri de aceeași vârstă de azi, ale căror conversații te agresează în spațiul public, e o cale infinită.

În fine, între filele unei cărți, primite în dar în 1869, se ascunde o înștiințare de plată din 1921, semn că acea carte rămăsese vie, proprietarul, om instruit, se întorcea uneori la ea, o răsfoia și, într-o zi oarecare, strecură între filele ei o elegantă informare de plată pentru suma de 61 de lei și 75 de bani, pe care o găsise în cutia poștală din strada Eminescu nr.3.

Dincolo de istorie, fie ea și istoria unei cărți, există întotdeauna învățăminte. Oamenii rămân vii, și după o sută de ani, dacă au lăsat în urmă semnele frumoase ale trecerii lor prin umanitate. Cu eleganță, cu deschidere, cu politețe. Cărțile rămân cele mai frumoase daruri. Pentru că deschid spații, epoci, idei, sensuri, pentru că te transformă, pentru că nu se demodează, pentru că aduc aceeași bucurie și când le recitești. Pentru că rămân nu doar cu tine, ci în tine, transformându-te esențial. Eleganța comunicării face ca și o înștiințare de plată să fie un dialog între oameni care nu se cunosc, dar au interesul aceleiași bune rânduieli. Aș vrea să leg aceste învățăminte de darurile la modă, de atmosfera din instituțiile publice, de conversațiile dintre tineri și de exemplele de divertisment ale acestei veri, dar prefer să nu îmi alterez bucuria...

Despre caligrafie, inutil să mai vorbesc. Scrisul elegant nu mai este de multă vreme un obiectiv al școlii, liniile punctate ale caietelor au fost, de multă vreme, înlocuite cu tastatura, și nu am eu calitatea să spun ce și dacă s-a pierdut sau s-a câștigat. Dar mă bucură literele rotunjite, legate frumos, scrise cu cerneală neagră, în care încă se mai simte căldura mâinii care le-a scris.

Și, în fine, concluzia la care ajung necondiționat, o școală bună, temeinică, așezată legislativ în valori asumate, generează o stare de bine individuală și comunitară, oameni responsabili și o societate articulată. Căutăm o formulă nouă și poate nu cercetăm destul ceea ce am pierdut, în timp. Cred că, pentru a merge înainte cu un pas, e bine să mergem înapoi cu un gând. Mai ales dacă gândul vine din aroma de cerneală a unui veac ce a trecut cu folos.