Va fi altfel, dar mai rău?

„Destinul oricărui adult trebuie căutat în visele sale de copil.” Așa încheie Simona Lo Iacono „Albatrosul”, o carte care începe, atunci când se încheie, provocându-ne la un demers necesar: (re)lectura „Ghepardului” lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, (re)vederea ecranizării magistrale pe care i-o face Luchino Visconti, și (re)constituirea unei lumi, aparent pierdute, niciodată uitate. Apoi, (re)venirea la realitate.

„Ghepardul” este o carte cu o istorie inedită, scrisă târziu, refuzată de editori până la moartea autorului, un nobil sicilian neasimilat mediilor literare italiene ale jumătății de secol XX, publicată postum, în 1958, ca urmare a unei succesiuni de șanse. Odată publicată, cartea are un destin magistral, devenind o imagine de referință a unei lumi strălucitoare, surprinse cu finețe, în declinul ei iremediabil, pe care îl contemplă personajul principal, principele de Salina: “Toate acestea n-ar trebui să dureze, dar o să dureze o veşnicie; o veşnicie umană, bineînţeles, un secol, două secole...; şi după aceea va fi altfel, dar mai rău. Noi am fost Gheparzii, Leii, cei care ne vor înlocui vor fi şacalii, hienele; şi cu toţii, gheparzi, şacali şi oi, vom continua să ne credem buricul pământului.”

Tot mai des - semn de bătrânețe sau semnal al vreunei adicții neconștientizate – citesc totul în cheie pedagogică, uneori involuntar, alteori asumat, încercând să îi conving pe cei (tineri) din jurul meu că lectura ne construiește abilități reale de viață. Imaginea veșniciei umane efemere, devenirea răului în mai rău și, mai ales, raportarea egocentrică la sine le descoperim prea evidente în tabloul zilei, dar le decodăm și în cheia de lectură oferită de cărți, știind că toate au cursul lor spre deznodământ. Între timp, lectura ne oferă căi de salvare, ea ne alimentează cu puterea învățării din toate.

Reconstituind personalitatea lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, dar și istoria romanului său, autoarea „Albatrosului” construiește impecabil două povești, care se derulează în sens invers, completându-se reciproc. Prima este o poveste despre candoare, despre acomodarea cu moartea, dintr-o copilărie caldă, vegheată de Antonno, un prieten imaginar, un albatros răsturnat într-o lume pe cale de dispariție. A doua este o poveste despre recuperare, despre întoarcerea în timp și în sine, sub spectrul morții, dar în bucuria plenară a vieții.

Lectura intertextuală (obligatorie) a celor două cărți mi se dezvăluie ca o sursă miraculoasă de învățare. Am învățat cu Antonno (sau am reînvățat) ce miraculoasă forță au cuvintele, care devin nume ale lucrurilor și supraviețuiesc și după ce lucrurile mor. “Dar despre frumusețea cuvintelor Antonno știa tot. Despre cea vizibilă și despre cea invizibilă, despre căldura pe care o producea, exact ca un foc în mijlocul sternului”. O asemenea frumusețe invizibilă au, pentru Giuseppe și Antonno, cuvinte și expresii conotate cu inocența inestimabilă a vârstei. De pildă, Nene Giaconne duce o viață dublă, spun adulții. „Eu și Antonno credeam că o viață dublă valora mai mult decât a noastră, întrucât doamna Carmela ne învățase că dublul este de două ori mai mare.” Mulțumesc este un cuvânt greu de îndurat, pentru că îți aduce prea multă fericire. „Copilăria e anotimpul tainelor și devenim adulți când ne sunt dezvăluite”. Dragostea este să știi să îl citești pe cel care tace. „Dragostea nu este să simți, ci să îți ții promisiunile”. Teatrul nu e o mască, e adevărul, și realitatea poate e o ficțiune. Viața există în povestirea ei. „Ce-ar fi fost, apoi, viața, dacă nu ar povesti-o cineva? Ne-ar fi scăpat, i-am fi pierdut cel mai demn de milă mister”.  Și, în fine, „Exista un răspuns pentru moarte și era poezia. Exista un răspuns pentru timp și era scrisul”.

Cele două construcții epice, care pulverizează timpul, anulează cronologia, dar conservă clipa dau altă dimensiune, însă, spațiului: „Suntem noi înșine loc, devenim spațiul în care locuim”.

Ce spații devin elevii noștri în trecerea lor prin școală? Ce vise au și cum se vor reflecta ele în destinele adulților de mâine? În loc să ne punem această întrebare fundamentală, îi măsurăm numai prin raportare la jaloane temporale. Copiii încep clasa pregătitoare sub spectrul admiterii la clasa a V-a, viața lor e socotită în ore de școală și de afterschool, dar nu întotdeauna în lecții. Întră în clasa a V-a cu obiectivul Evaluării Naționale, care nu este altceva decât poarta dantescă a intrării la liceu. Gimnaziul e fie goană după note, fie spaima că o sutime va sta în calea împlinirii unui vis de o totală deșertăciune. Foarte puțin despre învățare, în tot acest traseu cu obstacole. În absența notei, care mai lumina artificial drumul spre examen, cât vor mai învăța (cei mai mulți dintre copii) la disciplinele lipsite de apăsarea acestei evaluări? Ajunși la liceu, obosiți și fără bucuria școlii în sine, mai au de bifat un obiectiv, Bacalaureatul (el însuși neavând decât miza intrării pe alt segment de alegare), și acestei unice ținte îi subordonează tot ceea ce fac. Cum se mobilează spațiile interioare ale unui copil în această alergare fără scop? Și unde se va îndrepta când va ajunge la capătul pistei, lipsit de motivație și nepregătit pentru ceea ce urmează?

Vorbind, de pildă, despre necesitatea menținerii sau anulării mediilor gimnaziale, nu văd alt efect decât o masivă polarizare (poate și o distorsionare a unor teme mai grave). Renunțarea la ponderea mediilor în nota finală de admitere nu este decât efectul unei constatări, îndreptățite,  că nota s-a devalorizat, că a devenit o monedă calpă sau, uneori, un pretext de pseudoautoritate a profesorului (Încă mai sună cunoscute enunțuri de tipul: „Îți pun trei dacă nu ești cuminte!”). Ea nu rezolvă nimic din ceea ce otrăvește sistemul de vreme îndelungată. Nu îndepărtează cauza infecției, ci doar un organ infectat. Împărtășesc revolta colegilor care se simt vulnerabili după ce li s-a luat nota, dar nu pot să nu mă întreb cum se simțeau când toți elevii unei clase primeau nota 10. Care ar fi ierarhiile unei școli dacă și la muzică, și la desen, și la sport, copiii ar avea note diversificate, ca cele de la limba română sau matematică (mult cosmetizate și acelea)? Ce s-ar întâmpla dacă la finalul fiecărei etape de școlaritate copilul ar fi evaluat și fiecare disciplină ar avea greutatea pe care o au astăzi disciplinele de examen? Poate că am ști, dacă ar exista un interes explicit pentru înțelegerea tabloului actual al educației cu mijloacele științei și cu responsabilitatea celui care decide nu pentru un mandat, ci pentru un veac.

Tancredi, unul dintre personajele lui Lampedusa, afirma că “Trebuie să schimbăm totul pentru ca nimic să nu se schimbe”. Ca să nu se schimbe sensul școlii de a forma competența de a învăța să înveți, trebuie să se schimbe, în mod real reformator, totul. Fiindcă, ne învață Antonno, copilul pe dos al Simonei Lo Iacono, „Pentru a fi puternici, trebuie să fim slabi”.