Vaporul către nicăieri

Una dintre nuvelele lui Haruki Murakami, cea în jurul căreia s-au purtat discuțiile noastre la ultima întâlnire a Clubului de lectură, se numește Vaporul către China. E o poveste simplă, de o simplitate provocatoare, specifică lui Murakami, despre căutarea reperelor, despre cronologiile interioare, despre “întrebările arheologice”, cum le-ar spune autorul, despre amintire și despre relativitatea ei. În grupul mic, dar foarte plăcut, de cititori, ne-am  angajat și noi în propriile arheologii. Care este cea mai veche amintire a fiecăruia, cum se cristalizează ea în dimensiune vizuală, olfactivă, în spațiu și în timp și, mai ales, alături de care dintre oamenii semnificativi ai vieților noastre ? De ce către China ar merge un vapor, ne-am întrebat apoi. Poate să o percepem ca pe un spațiu intangibil, depărtat, interzis, un orizont vag definit, un obiectiv care ne determină mai curând aspirația decât dorința. Evident, de ce un vapor, căci nuvela dezvoltă și alte simboluri a căror descifrare ne-a atras, trenul, mai ales, care trece printre realități, așa cum viața trece, purtându-ne în ea, simpli spectatori ai lumii pe care o străbatem. Pentru că străbate mări, adică neliniști, spații mișcătoare, care leagă și separă țărmuri, deopotrivă. Pentru că poate oferi refugiu nu doar pentru individ, ci pentru lumea sa, sub comanda unui căpitan (Cel mai bun e cel care nu știe să înoate, ne-am amuzat, iar eu mi-am amintit că soacra mea era o dată pe un vaporaș, pe Dunăre, și pe punte o doamnă desfășura o lamentație continuă, spunând că nu știe să înoate și, de aceea, merge doar cu avionul. « Știți să zburați ? », a întrebat-o soacra mea, tăind pe loc răul de mare al bietei doamne.). Pentru că îți permite să contempli, în ritmul lent în care taie valurile, spre deosebire de trenurile rapide care te poartă, caleidoscopic, prin fața imaginilor decupate, străine și depărtate.  Ne-am oprit, apoi, asupra sensurilor încifrate în secvența: În fine, amintirile mele sunt îngrozitor de nesigure, îşi dau peste cap ordinea cronologică, realul şi imaginarul se schimbă între ele, uneori chiar încurc lucruri pe care le-am văzut cu ochii mei cu lucruri pe care le-a văzut altcineva. Cred că e o realitate a fiecăruia că amintirile scapă cronologiilor ferme, au propria viață, independentă, generează fapte, situații, se amestecă și se decantează după legi care ne tulbură.

Amintirea pe care o caută naratorul este momentul în care a întâlnit primul chinez. Și căutarea îl duce în anii de școală, într-o duminică în care trebuie să dea o simulare de examen la o școală chineză, unde fusese repartizat, departe, foarte departe. Erau mai multe locuri de desfăşurare, însă eu am fost singurul desemnat să-l susţin la şcoala primară chineză. Nu ştiu de ce, probabil a fost vreo încurcătură birocratică. Toţi colegii mei fuseseră repartizaţi la locaţii din apropiere. Şcoala primară chineză? Am întrebat în stânga şi-n dreapta dacă ştia cineva ceva despre şcoala primară chineză. Nimeni nu ştia absolut nimic. Tot ce am aflat a fost că era la o distanţă de o jumătate de oră de mers cu trenul de şcoala noastră. Eu eram pe atunci genul de copil care nu s-ar fi urcat în tren de unul singur şi pentru mine asta însemna capătul lumii. Şcoala primară chineză de la capătul lumii.

Pe mine, evident, secvența m-a readus în realitatea simulărilor noastre, în realitatea viziunilor noastre educaționale, unde deplasarea unui copil undeva, într-o duminică, în afara școlii lui, cu trenul, ar produce mari zvârcoliri în centrele urbane, ca și când amintirea copiilor care mergeau, odinioară, pe jos, cu o căruță sau cu trenul ca să învețe carte, ar ține doar de basm. Îmi amintesc ce episod am înfruntat, în experiența mea directorială, când a trebuit să mut o clasă de la etajul al doilea la parter și s-au acuzat traume psihice pentru niște elevi de clasa a noua, care s-ar fi simțit nesiguri, în noul spațiu, ar fi dezvoltat patologii nebănuite, ar fi putut refuza să mai învețe sau cine știe ce alte tragedii ar mai fi întâmpinat ! Am avut o atitudine de tip chinez, am stat ca o stâncă, elevii au supraviețuit, doar câțiva, mai ales cei mai protejați în clasa a noua, au refuzat să învețe, dar am rămas cu bănuia că microbul acesta îi contaminase din vremuri mai vechi.

Și, de aici, vaporul amintirilor a intrat în derivă. M-am întrebat, de data aceasta fără plăcuta companie a clubului, care este primul meu sentiment de neputință, în anii de profesorat ?  Când am înțeles, prima dată, că vorbim despre un sistem, iluzoriu precum China lui Murakami, dar concret așa cum sunt chinezii lui, repere simbolice ale unui parcurs labirintic ?  Aș ști să răspund, însă, în fiecare zi, care a fost ultima dezamăgire…Totuși, vaporul meu călătorește. În fiecare an, urcă pe el câte o generație. În fiecare an, marcăm pe hartă un alt drum, despre care nu știm unde duce. În fiecare an experimentăm, reformăm, depozităm amintiri, care se amestecă, apoi, în inevitabilul tangaj. Sau, cum ar spune Murakami: Cutreier prin China. N-am nevoie să iau avionul. Călătoria are loc în metroul din Tokyo sau pe bancheta din spate a taxiului. Aventura se desfăşoară în sala de aşteptare de la stomatolog sau la ghişeul băncii. Pot să merg oriunde şi nicăieri. Tokyo – într-o bună zi, în vagonul unui tren de pe linia Yamanote, până şi acest oraş începe brusc să nu fie real. Priveliştea de dincolo de geam începe să se destrame. Eu văd totul, cu biletul strâns în mână. China mea se aşterne precum cenuşa peste Tokyo şi-l erodează încet-încet până dispare totul.

            Dar pe vaporul acesta, care nu duce nicăieri, am trăit cele mai frumoase clipe și mi le amintesc pe toate, de la prima până la ultima.