Vremea gradațiilor și a degradărilor

Fiecare profesor știe că vine o vreme a întocmirii dosarului de gradație. E un fel de pârjol, ca al năvălitorilor de odinioară, pentru că lasă sertarele răvășite, dosarele răsfirate pretutindeni, birourile devastate, profesorii epuizați, iar familiile lor în prag de nevroză. Vreme de două săptămâni, cel puțin, se explorează fișiere, se răstoarnă dulapuri cu susul în jos, se caută în genunchi, precum sărmanul Lefter Popescu, vreo adeverință ori vreun certificat purtate de vânt, rătăcite prin vreun biblioraft, imprimantele ronțăie nervos zi și noapte, iar dormitoarele se transformă în depozite de hârtii, ușor-ușor ordonate pe criterii și subcriterii, care, la finalul furtunii, vor lua calea așteptatei evaluări care ne tulbură viețile o dată la cinci ani.

Cine s-a născut ori a intrat în vreun fel într-o familie de profesor știe că, din cinci în cinci ani, vine o vreme întunecată, când trebuie să meargă în vârful picioarelor, să nu îi fie foame sau sete, să găsească soluții sustenabile pentru menținerea sub control a frigiderelor sau a teancurilor de rufe călcate, să se refugieze într-un colț de casă și să aștepte acolo încheierea furtunii, fără să interfereze, Doamne ferește, cu vreuna dintre prețioasele hârtii care zboară prin locuință. La sesiunea trecută, acum cinci ani, câinele meu de la vremea aceea, de pildă, a înghițit pofticios un certificat de incluziune școlară, câteva puncte valoroase, care nu au mai putut fi recuperate din botul încleștat cu îndârjire, așa că, la sesiunea aceasta, câinele contemporan acestei noi încercări profesorale a fost cazat la o pensiune de căței, pentru un dresaj de abstinență de la hârtii, absolut necesar oricărui câine serios de cadru didactic.

Toate acestea pentru că valoroasele hârtii purtătoare de puncte aduc 25% la salariul profesorului, și așa meschin și insuficient pentru o existență decentă. În ciuda tușelor caricaturale, imaginea degradantă a profesorului în vremea gradației nu este departe de realitate, un fel de cădere în abisul unei profesii nevalorizate social, discreditate mediatic, erodate din interior, de practicile și limitele slujitorilor ei, neofertantă și lipsită de perspective. Am fost implicată în evaluarea dosarelor, de-a lungul timpului, mereu cu un sentiment de neîmplinire, pentru că am înțeles speranțele fiecărui coleg, dar am și văzut realitatea reflectată strălucitor sau deghizată scriptic a unor situații foarte diverse. Am evaluat dosare ale unor colegi pe care i-aș fi încadrat la modele profesionale și fără vrafurile de hârtii prin care, în mod umilitor, își dovedeau eficiența. Oameni mereu implicați, respectați de elevi și de părinți, prețuiți de colegi, spirite vii, oameni cu înaltă cultură, cu principii și valori, generatori de învățare, prezenți în comunitatea școlară prin fapte profesionale vizibile și modelatoare. Am evaluat și hârtii la kilogram, dovedind, exact după criteriile din fișă, o vânătoare de puncte, publicații mediocre, proiecte inventate, simpozioane și conferințe cu diplome contra cost, „olimpiade” de carton și certificate eliberate de organisme din Dubai sau din alte spații exotice, pe bandă rulantă.

Deși își propune să onoreze și să răsplătească pe cei mai merituoși, metodologia de acordare a gradației de merit nu face decât să degradeze, să dezbine, să risipească timp și energie, să definească obișnuințe viciate și să spulbere în vânt, ca pe un puf de păpădie, tot ceea ce ar putea fi temeinic și cu adevărat valoros în sistem. Sunt, cu siguranță, profesori foarte buni care au renunțat la forma aceasta de pseudorecunoaștere profesională, cum sunt, cu siguranță, deținători de gradație care nu reușesc să aducă la clasă mai nimic din poleiala adeverințelor și certificatelor îngrămădite în dosare. Obiectivul, însă, țintit cu grijă, face ca toate activitățile profesionale să fie împărțite în aducătoare sau nu de adeverință și generează, cel mai adesea, profund dezinteres față de ceea ce nu aduce punctaje semnificative. Activitatea din cercurile metodice, de pildă, e nesemnificativă față de conferințele naționale cu participare indirectă, riscul de abandon al unui copil devine interesant doar dacă elevul e din mediu defavorizat, proiectele sunt concepute după cum aduc sau nu, cu ele, râvnitele adeverințe.

 Cum mă aflu în ingrata etapă a certificărilor de merit și vântur rafturi de documente, mă întreb, evocând activitatea mea din ultimii cinci ani, ce anume a contat, în mod real pentru elevii care s-au perindat prin clase. Dacă țin sau nu minte orele mele, dacă au găsit în lectură un sens, dacă au reușit să vadă valorile în care eu cred, dacă au resimțit emoție, dacă au pășit pe un drum și grație implicării mele, dacă m-au simțit aproape sau dacă le-am oferit vreo ancoră într-un moment de derivă? Am ordonat situații de viață școlară, după criteriile din fișă. Doar că viața nu poate fi pusă ușor în tipare. Am avut lungi dialoguri, de pildă, cu un copil afectat de depresie, am petrecut niște seri căutând argumente pentru altul, care nu se mai regăsea, am plâns de ciudă cu niște copii cărora pandemia le-a spulberat un vis, am râs cu alții, uneori de noi înșine, am stat de vorbă cu părinții, mereu depășiți de furtunile adolescenților, i-am ținut de mână pe copiii speriați de furtunile părinților, m-am revoltat când am simțit să mă revolt și m-am supus, când am simțit să mă supun. Dar nu am adeverințe pentru toate acestea. Mi-am modelat, mereu, felul de a fi profesor, după copiii din fața mea, și mai puțin după criteriile din fișa de gradație. Și așa cred că fac mulți dintre colegii mei. Și, probabil, cei mai mulți ar renunța bucuroși la dosariada cincinală, dacă nu i-ar înspăimânta ceea ce rămâne, puțin de tot, din salariul redus cu un sfert.

Salarizarea corectă a profesorilor, în echilibru cu celelalte categorii profesionale, ar restabili, în primul rând, demnitatea socială a acestei profesii. Despovărați de goana după procentele aduse de gradația pe care o pot primi, oricum, foarte puțini, eliberați de slujbele suplimentare, cred că cei mai mulți s-ar dedica școlii cu mai multă pasiune. Nu cred că mărirea salariului îi va face pe cei care se prefac a fi profesori să devină mai implicați - pentru evaluarea muncii profesorului trebuie identificate alte formule - dar îi va face pe cei care chiar sunt profesori să se simtă mai liberi, mai demni, mai prețuiți. Până atunci, vremea gradațiilor trece, lăsând sub furtuna ei de praf, oameni triști, în școli cenușii.