Sylvia Plath – traduceri

Lady Lazarus

Am făcut-o din nou.

O dată la fiecare zece ani

Reușesc iar.

Un fel de miracol umblător, pielea mea

Strălucitoare ca un abajur nazist,

Piciorul meu drept

Un prespapier,

Fața mea inexpresivă,

Pînză fină evreiască.

Dă-l la o parte,

Dușmanul meu.

Oare îngrozesc? –

Nasul, orbitele, dinții cu toții?

Respirația acră

Va dispărea într-o zi.

Curînd, curînd carnea

Mîncată de mormînt

Îmi va fi casă

Iar eu, o femeie zîmbitoare.

Am doar treizeci de ani.

Și, ca o pisică, am nouă morți de murit.

Acesta este Numărul Trei.

Ce risipă

Să anihilezi fiecare decadă.

Un million de filamente.

Gloata rumegătoare de alune

Se îmbulzește să-i vadă

Cum mă dezgolesc din cap pînă-n picioare –

Marele strip tease.

Domnilor, doamnelor

Acestea sînt mîinile mele

Genunchii.

Poate că nu-s decît piele și os,

Dar sînt aceeași femeie, identică.

Prima oară s-a întîmplat cînd aveam zece ani.

A fost un accident.

A doua oară am vrut

Să o duc pînă la capăt și să nu mă mai întorc.

M-am închis

Ca o scoică în carapace.

Au trebuit să mă strige și să mă tot strige

Și să culeagă viermii de pe mine ca pe niște perle lipicioase.

Moartea

Este o artă, ca toate celelalte.

Eu o fac excepțional de bine.

O fac în așa fel încît se simte ca dracu’.

O fac în așa fel încît pare reală.

Cred că s-ar putea spune că am vocație.

E destul de ușor să o faci într-o celulă.

E destul de ușor să o faci și să rămîi nemișcat.

E revenirea mea

Teatrală – în plină zi

În același loc, cu aceeași față, același strigăt

Tîmp, amuzat:

„Un miracol!”

Care mă năucește.

Este o taxă

Pentru a-mi privi cicatricele, este o taxă

Pentru a-mi asculta inima –

Chiar bate.

Și este o taxă, o taxă foarte mare

Pentru un cuvînt sau o atingere

Sau un strop de sînge.

Sau pentru o șuviță de păr sau o fîșie din hainele mele.

Așa că, așa că, Herr Doktor.

Așa că, Herr Enemy.

Sînt opera voastră,

Sînt obiectul vostru de preț,

Păpușa din aur pur

Redusă la un urlet.

Mă transform și ard.

Să nu credeți că subestimez marea voastră îngrijorare.

Scrum, scrum –

Scormoniți și frămîntați.

Carne, os, nu e nimic acolo –

O bucată de săpun,

O verighetă,

O plombă de aur.

Herr God, Herr Lucifer

Feriți-vă

Feriți-vă.

Mă ridic din cenușă

Cu părul meu roșu

Și înghit oameni ca pe aer.

Tăticule

Nu mai ești, nu mai ești bun de nimic

Gheată neagră

În care am trăit ca un picior

Treizeci de ani, albă și săracă,

Abia îndrăznind să respir sau să strănut.

Tăticule, a trebuit să te ucid.

Ai murit înainte –

Greu ca marmura, un sac plin cu Dumnezeu,

Statuie grotescă cu un deget de la picior vînăt

Umflat ca o focă

Un cap în Atlanticul monstruos

Unde curge verde peste albastru

În apele frumosului Nauset.

Mă rugam să te aduc înapoi.

Ach, du.

În limba germană în orașul polonez

Strivit de buldozerul

Războaielor, al războaielor, al războaielor.

Dar numele orașului este unul comun.

Prietenul meu polonez

Spune că sînt vreo duzină sau două.

Așa că n-am știut niciodată unde

Ți-ai lăsat piciorul, rădăcinile,

N-am putut niciodată să vorbesc cu tine.

Limba mi-a înțepenit.

Mi-a înțepenit într-un laț de sîrmă ghimpată.

Ich, ich, ich, ich.

Abia mai puteam să vorbesc.

Fiecare german erai tu.

Și limba obsecnă

Un motor, un motor

Care mă face aburi ca pe o evreică

O evreică la Dachau, Auschwitz, la Belsen.

Am început să vorbesc ca o evreică.

Cred că aș putea fi o evreică.

Zăpada din Tyrol, berea limpede din Viena

Nu sînt chiar atît de pure și nici adevărate.

Cu străbunica mea țigancă și norocul meu strâmb

Și pachetul meu de Tarot, pachetul meu de Tarot

Aș putea avea sânge de evreică.

Întotdeauna mi-a fost frică de tine.

Cu Luftwaffeul tău, cu grimasele tale.

Și mustața ta îngrijită

Și ochii tăi de arian, albastru strălucitor.

Omul-Panzer, Omul-Panzer, O, Tu –

Nu Dumnezeu ci o zvastică

Atît de neagră că nici cerul nu s-ar vedea prin ea

Toate femeile îi adoră pe fasciști,

Bocancul pe față, inima de brută

O brută ca tine.

Stăteai la tablă, tăticule,

În poza pe care o am cu tine,

O adîncitură în bărbie în loc de picior

Dat tot un diavol

Cu nimic mai prejos ca omul negru

Care mi-a despicat cu dinții inima roșie și frumoasă.

Aveam zece ani cînd te-au îngropat.

La douăzeci am încerct să mor.

Și să mă întorc înapoi, înapoi la tine.

Mă gîndeam că măcar oasele vor fi bune la ceva.

Dar m-au scos din sac

Și m-au lipit înapoi bucată cu bucată.

Atunci am știut ce am de făcut.

Am făcut o copie a ta

Un bărbat în negru cu alură de Meinkampf

Și dragoste pentru supliciu și tortură.

Și am spus da, da.

Așa că, tăticule, mie mi-a fost de ajuns

Telefonul negru e smuls de la rădăcină,

Vocile nu mai ajung pînă la capăt.

Dacă am ucis un om, am ucis doi –

Vampirul care spunea că ești tu

Și mi-a supt sîngele timp de un an,

Șapte ani, dacă vrei să știi.

Tăticule, poți să te întinzi înapoi acum.

E un țăruș înfipt în inima ta mare și grasă

Iar sătenii nu te-au plăcut niciodată.

Dansează și te calcă în picioare.

Ei au știut dintotdeauna că tu ai fost.

Tăticule, tăticule, jigodie ce ești, mi-a ajuns.