Interviu – Arcadie Suceveanu

Despre formele fericirii, cu Arcadie Suceveanu

Arcadie Suceveanu este poet, traducător, eseist, jurnalist din Republica Moldova, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru al Uniunii Scriitorilor din România, autor al volumelor Țărmul de echilibru (1982), Mesaje la sfârșit de mileniu (1987), Arhivele Golgotei (1990), Secunda care sunt eu (1993), Eterna Danemarcă (1995), Înfruntarea lui Heraclit (1998). A publicat și literatură pentru copii- A fugit melcul de-acasă (1984), Ora cinci fără doi fulgi (1986), În cămașă de cireașă (1989), Dacă vrei să fii Columb (2002), Poezii de seama voastră, Filmul copilăriei, Rața și Arhimede(2000)-dovedind, prin toată opera sa, o stăpânire a versului și o viziune veridică asupra lumii.

Teodora Iacob: În primul rând, vă mulțumesc, domnule Arcadie Suceveanu pentru disponibilitatea de a răspunde unor umile curiozități în fața cititorilor revistei „Timpul Alecsandrist”!

Pentru început mi-aș permite a vă adresa o întrebare foarte personală. Numele dumneavoastră poartă o semnificație extraordinar de specială, prin originea lui elenă, face trimitere la Arcadia, simbolul fericirii și al nevinovăției. În spiritul acestei conexiuni, ce înseamnă fericirea pentru dumneavoastră?

Arcadie Suceveanu: Sunt realmente bucuros să pot sta de vorbă, prin intermediul acestei reviste cu o denumire atât de inspirată, „Timpul Alecsandrist”, cu tineri interesați de fenomenul literar de azi. Mai cu seamă acum, în acest timp pragmatic și complicat pe care îl trăim, când actul creației și oamenii de artă sunt tot mai marginalizați.

Despre fericire, ce-aș putea să vă spun? E greu să dai o definiție unui sentiment atât de complex, ale cărui percepție și semnificație sunt profund personale și, prin urmare, extrem de subiective. Despre „arcadia” (fericirea) mea personală, ea ține, fără echivoc, de lumea scrisului și a visătoriei. Spiritul meu se simte liber și descătușat, trăind acele clipe rare de bucurie extaziată ce ar putea fi definite drept „fericire”, doar atunci când se află „în lucru”. Altfel spus, doar atunci când descopăr o idee extraordinară, când citesc o poezie sau o povestire autentică, adevărată; și, bineînțeles, atunci când, în urma unui travaliu ce ține zile și nopți, luni sau chiar ani, reușesc să dau la lumină poeziile și eseurile pe care le visez și le plăsmuiesc în adâncul intimității mele. În mod sigur, o nouă carte de poeme sau un nou volum de eseistică mă fac mai fericit decât m-ar putea face o garderobă înnoită cu haine moderne, un nou set de mobilă sau chiar un autoturism de mare clasă…

T.I.: Ați publicat peste cincizeci de volume de-a lungul anilor, multi-premiate și nepereche în literatura noastră. Sunteți, fără putință de tăgadă, un scriitor prolific și un iubitor al cuvântului. Dincolo de această a existenței dumneavoastră, însă, aș vrea să vă întreb: cine dimensiune este, de fapt, Arcadie Suceveanu?

A.S.: M-am născut în anul 1952, în satul Suceveni, localitate ce face parte din acea salbă de sate românești de pe valea Siretului situată în emisfera nordică a Bucovinei. Este vorba, așa cum vreau să cred că cunoașteți, despre acea parte a provinciei istorice românești, care, în 1940, apoi în 1944, a fost cotropită de sovietici și care astăzi se află încorporată în alt stat, Ucraina. Am absolvit, în 1974, Universitatea de Stat din Cernăuți, Facultatea de Filologie, secția Limba și Literatura Română, și, după un stagiu de muncă de cinci ani în calitate de profesor de română în una din școlile din Bucovina, m-am transferat cu traiul la Chișinău, capitala Republicii Moldova, unde locuiesc până în prezent.

Ca scriitor român, m-am format la Cernăuți, avându-l ca profesor și mentor literar pe Vasile Levițchi, cunoscut poet,  traducător şi publicist, un adevărat simbol al rezistenţei româneşti în anii totalitarismului comunist. Părinții mei, mama Catrina și tatăl Vasile, au fost oameni simpli, dar care ne-au educat pe noi, cei cinci copii ai lor, în spiritul dragostei față de tot ce este românesc, ne-au vorbit despre istoria dacilor, ne-au făcut să înțelegem că dincolo de pădurea Odocoreni, peste sârma ghimpată, se află neamul nostru românesc, din care facem și noi parte… Iar Vasile Levițchi, punându-mi la dispoziție cărți și reviste românești, mi-a deschis noi orizonturi de înțelegere a istoriei și civilizației noastre milenare, mi-a direcționat pașii spre lumea scrisului și a frumosului artistic.

Ajuns, în 1979, la Chișinău, m-am încadrat în activitatea editorială, ca redactor, apoi ca redactor-șef, la Editura Literatura Artistică (ulterior Hyperion), și mi-am urmat cariera literară. Între anii 1990 – 2010, am deținut funcția de vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova, iar din 2010 până în prezent sunt președintele acestei instituții.

Citesc mult, scriu în special dimineața și seara, îmi place pescuitul, fac mișcare cel puțin două ore pe zi, sunt nefumător…

T.I.: Din poziția dumneavoastră de președinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, vă percep ca, de departe, cel mai în măsură să ne oferiți o perspectivă asupra literaturii contemporane din spațiul basarabean.

A.S.: Literatura care s-a scris și se scrie astăzi în Basarabia face parte din literatura română, sau, așa cum spunea în interbelic George Călinescu, ea este una și aceeași, indivizibilă. E adevărat, datorită vitregiilor istoriei, scrisul din spațiul pruto-nistrean a cunoscut perioade de izolare de matricea firească – literatura română, decenii la rând el dezvoltându-se într-un mediu ideologizat, într-o realitate lingvistică deformantă, vulnerabilă.  Dar, aidoma miticului Ulyse, scriitorii basarabeni au revenit de fiecare dată la Ithaca, adică la matricea românească. Astăzi, cei mai valoroși dintre ei sunt pe deplin sincronizați, în literă și spirit, cu literatura ce se scrie în România și lume, sunt încadrați – cu toată experiența lor dobândită în timpul cât s-au aflat în „burta Leviathanului” – în expresia paradigmatică a literaturii noi, postmoderne. Ion Druță, Vladimir Beșleagă, Aureliu Busuioc, Grigore Vieru, Leo Butnaru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Teo Chiriac, Nicolae Popa, Irina Nechit, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Dumitru Crudu – iată doar câteva nume de scriitori din diferite generații, care s-au integrat ori se integrează cu succes în circuitul metabolic al literaturii române, ei fiind apreciați și traduși astăzi în mai multe limbi europene.

T.I.: Este cunoscut faptul că, pe lângă misiunea asumată și inegalabil îndeplinită de poet, ați adoptat și rolul de traducător atât din limba rusă, cât și din ucraineană. Ce părere aveți: este traducerea doar un meșteșug tehnic, o oglindire fidelă a operei traduse ori o manieră originală de a reda complexitatea și frumusețea unui discurs, prin mijloacele unei alte limbi?

A.S.: Traducerea artistică e și artă, și meșteșug. Situația ideală e cea când traducătorul e un creator dublat de un virtuoz ce stăpânește perfect tehnica traducerii. Poezia, mai cu seamă, nici pe departe nu poate fi tradusă de oricine. Cel care traduce poezie, atunci când nu este el însuși poet, are (ar trebui să aibă) sensibilitate poetică, talent literar. El are mereu în față un edificiu pe care trebuie să-l demonteze pentru a-l reface întocmai, dar cu alt material lingvistic. Efortul presupune multă experiență, pricepere de inginer-constructor, dar, mai cu seamă, suflu divin, sensibilitate de creator. Numai un poet înnăscut și un traducător de mare vocație cum a fost George Lesnea, de pildă, a putut fi atât de liber și creator în expresie și, în același timp, cât se poate de fidel față de textul original, atunci când l-a tradus – genial, putem spune – pe Esenin în românește.

T.I.: Aducându-l în discuție pe Bacovia, care mărturisea, într-o profundă notă simbolistă – „Plumbul dă precipitat galben, sufletul ars este galben, galbenul este culoarea sufletului meu.” – dacă ar fi să alegeți una, care ar fi culoarea sufletului dumneavoastră?

A.S.: Intrigantă întrebare, la care niciodată nu m-am gândit… Până la urmă, dacă e să mă gândesc bine, cred că tot galbenul ar fi. Dar nu galbenul bacovian, ci un galben „al meu”, impregnat de nuanțe onirice, psihedelice, mai aproape de galbenul lui Van Gogh, poate. În orice caz, un galben în care se întrevăd și nuanțe de brun, de negru…

T.I.: Ați spus în repetate rânduri că ipostaza dumneavoastră de copil nu v-a părăsit nicicând și că sub impulsul acesta scrieți pentru copii. Presupun că acesta este secretul succesului printre cei mici… Având în vedere că pe 2 aprilie am sărbătorit literatura pentru copii, aș fi curioasă să aflu care sunt textele ce au dat culoare copilăriei dumnevoastră?

A.S.: Da, este adevărat, scriu pentru copii doar atunci când reușesc să mă transpun în copilul care am fost. „Cămașa copilăriei” se află la un loc de cinste în garderoba mea sentimentală… Ce texte mi-au însoțit copilăria? Sunt multe și diferite, eclectice. Eu nu am avut, din păcate, pe cineva care să mă ghideze în lumea cărților, a trebuit să mă descurc singur în acest labirint, în care, așa cum se știe, poți întâlni de toate, de la capodopere la cărți mediocre sau chiar nocive. Și când spun „nocive”, am în vedere acele lucrări ideologizate, scrise în spiritul realismului socialist, cu care erau înțesate rafturile bibliotecilor și manualele școlare de pe vremea copilăriei și adolescenței mele. Nu le voi nominaliza aici, pentru că nu-mi face plăcere să mi le amintesc. În schimb, mereu îmi voi aminti de cărțile ce mi-au influențat în bine sensibilitatea, gândirea, temperamentul. Și cea dintâi nu poate fi alta decât „Amintiri din copilărie”  de Ion Creangă. Am citit-o pe când eram elev în clasa a V- a, ea a fost prima carte din biblioteca mea personală, o ediție tipărită la Chișinău, pe care am procurat-o pe bănuții câștigați de pe urma colindatului. Alături de ea stau și altele: „Baltagul” de Sadoveanu, „Vasile Porojan” și „Pastelurile” lui Alecsandri, poeziile lui Eminescu, Coșbuc, Topârceanu. Dar și lucrări din literatura rusă, precum: „Taras Bulba” și „Suflete moarte” de Gogol, „Un erou al vremii noastre” de Lermontov ș.a.

T.I.: Rămânând în universul primilor ani de viață, care este imaginea reprezentativă pentru această vârstă, precum ați trăit-o dumneavoastră?

A.S.: Îmi stăruie în memorie imaginea sărbătorilor religioase, Paștele și Crăciunul, în special. În pofida interdicțiilor din partea direcției școlii, în noaptea de Înviere, noi, copiii, aprindeam focuri prin grădini, pe dealuri, eram nelipsiți de la focul cel mare înălțat de feciorii satului în preajma Bisericii. Apoi, trei zile la rând, îmbrăcați în hăinuțe noi cumpărate de părinții noștri „de la târg” (din Cernăuți), cu  sufletele primenite de împărtășanie, mergeam „la clopote”, adică la Biserică, unde ciocneam ouă roșii, trăgeam clopotele și participam la slujba de miruire… De Crăciun, de Sfântul Vasile, de Bobotează, umblam în cete pe la casele gospodarilor cu colindatul, cu uratul și cu chiraleisa, luând satul de la un capăt la altul, uneori însoțindu-l, într-un alai vesel și gălăgios, pe preot, întocmai ca în „Amintirile…” lui Creangă. Acele zile și nopți mirifice au rămas în conștiința mea de copil ca niște spectacole de magie creștină, ca niște „lecții” de spiritualitate și credință strămoșească.

T.I.: Ați povestit că miracolul liric v-a fost, mai mult sau mai puțin, insuflat de mama dumneavoastră, cântăreață talentată din Bucovina, care nu se dădea în lături de la a îmbogăți cântecele bătrânești de nuntă sau de înmormântarea cu propria viziune și amprentă stilistică și care s-a dedicat poeziei de dor, la vârsta senectuții. Până în ce punct vă considerați scriitura inspirată de popular, de tradițional?

A.S.: Mama fost o ființă înzestrată cu o sensibilitate deosebită, cu o vocație adevărată pentru frumos. Știa să țeasă scoarțe și lăicere cu alesături și motive populare complicate, cânta pe la nunți, bocea pe la înmormântări, compunea cântece și conocării, iar mai cu seamă la bătrânețe compunea cântece de dor și jale. Cred că de la ea am moștenit sensibilitatea și dragostea pentru frumosul artistic. Mă consider un bun cunoscător și „asimilator” de folclor, poemele mele conțin multe simboluri și referințe preluate din daimonologia și din mitologia populară. De altfel, cred că nu există poet care să nu fi fost inspirat, într-un fel sau altul, de miturile fundamentale – de viziunile suprarealiste, hieratice sau himerice preluate din poveștile și legendele populare, de gândirea parabolică a snoavelor ori de expresia eleptică a ghicitorilor etc. Ceea ce contează însă foarte mult în creație e talentul și priceperea cu care creatorul știe să convertească toate aceste mituri și simboluri în artă, remodelându-le și imprimându-le valențe și semnificații noi, inedite, moderne.

T.I.: V-ați încadra poeziile în postmodernism sau credeți că acest aspect depinde de etapa de creație, precum regretatul critic literar Constantin Ciopraga afirma – „Există, să spunem, cel puţin doi Suceveni: un Suceveanu auroral, tandru, păstrând prospeţimi juvenile, graţios şi sensibilist – şi un alt Suceveanu, al amiezii şi maturităţii, gânditor, sceptic şi interogativ, vădit contrariat de ambianţa dizarmonică.”?

A.S.: Scrisul meu cunoaște câteva vârste. Prima vârstă s-a derulat sub zodii mai senine, mai „moderate”, așa cum se credea că sunt și timpurile de afară. În perioada renașterii naționale din Basarabia, însă, poezia mea, ca și a multor alți poeți, a coborât în stradă, în realitatea brutală, impregnându-se de ironie și sarcasm patetic. Atunci am scris, între altele, „Neamul lui Iona”, o parabolă cunoscută, construită pe ideea biblică a „peștelui mare ce înghite pe cel mic”, poezie care, din nefericire pentru destinul nostru istoric, continuă să fie actuală.  În ultima perioadă, scrisul meu, influențat de „dizarmoniile” timpului pe care îl trăim – prin folosirea limbajului deno­tativ, prin adoptarea unei poetici a „texistenţei“, prin recurgerea la ironie, ludic şi paradox – se desfășoară sub zodia postmodernismului .

 T.I.: Care este poetul dumneavoastră favorit? Dacă am extrapola această întrebare, la poeziile cărui artist vă întoarceți constant și ce vă îndeamnă să faceți acest lucru?

A.S.: Am mai mulți poeți favoriți. Dar poetul la care revin constant, chiar din primii ani ai debutului și până în prezent, e Ștefan Aug. Doinaș, autorul mai multor capodopere lirice, între care balada „Mistrețul cu colți de argint”. Poezia sa mă fascinează prin rigurozitatea ideatică și prin disciplina prozodică, prin puterea afectivă și prin „cultul subtextului”. E o poezie în care „inspirația nudă” este alimentată cu multă substanță intelectuală, în care „gândirea controlează imaginația”, așa cum scrie un critic literar, iar lirismul pur alternează cu parabola modernă.

T.I.: Cu riscul de a fi, într-o oarecare măsură, previzibilă cu această ultimă întrebare, aș vrea să vă rog să ne împărtășiți un titlu definitoriu în viața unui om însetat de cunoaștere. Cu alte cuvinte, care este una dintre cărțile dumneavoastră de suflet?

A.S.: Una dintre cărțile ce mărturisesc despre gândirea și obsesiile mele din ultima perioadă e ”Scurtă istorie a timpului – de la big bang la găurile negre” de Stephen W. Hawking. E o carte în care, într-o manieră accesibilă, se explică originea și soarta universului, este prezentată o nouă viziune asupra timpului și spațiului, conform ultimelor cercetări din domeniul cosmologiei și al teoriei cuantice – teme la care revin ades în textele mele poetice.

T.I.: Exprimându-ne profunda recunoștință pentru răspunsurile dumneavoastră, vă dorim inspirație și putere de creație, pentru a ne încânta cu nenumărate lucrări și în viitor.

A.S.: Mulțumesc mult. Doamne-ajută!