Interviu-Mihaela Paraschiv

Autorul Articolului: Iulia Rotaru, elevă în clasa a IX-a E

Doamna profesor universitar doctor emeritus, Mihaela Paraschiv, este un reputat clasicist, mentor pentru generații de studenți de la secția Filologie clasică a Facultății de Litere, Universitatea ,,Al. I. Cuza” Iași, cărora le-a insuflat dragostea pentru cultura Antichității greco – romane și pentru limbile clasice (greaca veche și latina), traducătoare a numeroase opere scrise în limba latină, ,,magistra elegantiarum et Latinae Graecaeque Linguae disertissima  domina”, un model de eleganță feminină și un spirit elevat al culturii clasice.  

Bună ziua și bună primăvară, doamna profesoară! Mulțumesc că ați acceptat să răspundeți la întrebările unei eleve de liceu care descoperă frumusețea limbii latine și a civilizației romane, fiind inițiată de doamna profesoară Alla Apopei.

Salve, Iulia,  et bonum serenumque ver! Îți mulțumesc pentru această onorantă invitație venită din partea unei eleve, presupun foarte bune, a dragei mele foste studente, distinsa profesoară Alla Apopei!

1. Pentru început, cum v-ați descrie pe dumneavoastră în patru cuvinte?

E cam greu în doar  patru cuvinte. Deși sunt o adeptă a idealului colocvial roman brevitas („concizia”),  voi depăși doar puțin  această limită, spunând despre mine: „sunt o profesoară de limbi clasice, pasionată de profesia sa.”

2. Care au fost motivele pentru care v-ați dorit să deveniți profesor universitar? V-ați dorit lucrul acesta de când erați elevă?

N-aș putea spune că mi-am dorit de pe băncile școlii să fiu profesor universitar. Acest ideal l-am nutrit poate în secret abia la facultate, cunoscând unele personalități emblematice ale culturii  românești, care mi-au fost profesori, precum Al.Graur, Dan Slușanschi, Petru Creția, Eugen Cizek, Cicerone Poghirc.

3. Credeți că familia, prietenii și trecutul dumneavoastră v-au influențat deciziile adultului care ați devenit astăzi?

Sigur că, în mare măsură, suntem fiecare produsul mediului în care ne-am format și am evoluat. În ce privește decizia de a urma Secția  de limbi clasice (latină și greacă veche) a Facultății de Limbi străine  a Universității București, ea a fost influențată și susținută  de profesoara mea de limba latină din liceu, regretata Veronica Vicol, în pofida avertismentelor celorlalți că nu voi avea nici un viitor cu această profesie. Pe atunci (anul 1965, când am terminat liceul), această secție funcționa doar la București, așa că am fost cumva atrasă și de miracolul capitalei.

4. De ce ați ales să predați la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și nu la alta, una din alt oraș sau din altă țară, unde limbile clasice se bucură de o mai mare apreciere?

Cred că a intervenit oarecum și fatum („destinul”) în această privință. Terminând facultatea ca șefă de promoție, am beneficiat de  ceea ce se numea  atunci „repartiție guvernamentală universitară”. Mi s-a spus că voi fi repartizată la Cluj, la Catedra de limbi clasice a Universității Babeș-Bolyai. În ultimul moment însă, acest loc a fost retras, fiind hărăzit, cum aveam să aflu, unei studente care termina facultatea în anul următor. S-a hotărât la Ministerul Învățământului  să fiu repartizată la Iași, la Catedra de limbi străine a Facultății de Farmacie. Convinsă că nu aveam ce căuta acolo,  insistam  să mă întorc în orașul natal, Piatra Neamț, ca profesoară de limba latină la fostul meu liceu, acum Colegiul „Calistrat Hogaș”. A trebuit până la urmă să mă supun deciziei ministeriale și așa am ajuns să predau timp de patru ani latina studenților farmaciști din anul I, după care am intrat prin concurs ca asistent la Catedra de Romanistică și limbi clasice a Universității „Alexandru Ioan Cuza”. Am parcurs toate treptele carierei universitare, devenind profesor doctor (acum și emeritus) și pentru o vreme șef de catedră. Am predat latina și greaca veche unor generații minunate de studenți și masteranzi și am contribuit, într-o anumită măsură la înființarea și păstrarea Secției de limbi clasice în cadrul Facultății de Litere. E o secție de prestigiu și, în pofida unor mici sincope în funcționarea ei, sper să aibă o binemeritată și necesară continuitate.

5. Deoarece noul virus a închis școlile, care este opinia dumneavostră despre școala online? Poate fi comparată cu vrea etapă din istoria școlii din antichitate până astăzi?

 Întrebarea ta îmi amintește de argumentarea marelui retor latin Marcus Fabius Quintilianus privind un subiect important al vremii (sec.I p.C.): e preferabilă instrucția publică sau cea privată? El susținea ferm importanța educației elevilor în clasă, sub îndrumarea  unui profesor competent, nu acasă, sub supravegherea unui pedagog, nu totdeauna foarte instruit. Unul dintre argumentele sale era acela că, în clasă, elevii au parte de acea viva vox („cuvântul viu”) a profesorului și contactul direct cu el îi motivează să-l imite și să dorească să performeze. De asemenea, susținea Quintilian, prezența elevilor în clasă contribuie la socializarea  lor și le stimulează spiritul competitiv. Despre lucrarea lui Quintilian, Institutio oratoria („Educația oratorică”) e cea mai în măsură să vă vorbească doamna Alla Apopei, autoarea unei valoroase lucrări pentru obținerea gradului didactic I, publicată apoi sub titlul Arta de a educa. Mesajul lui Quintilian( Editura Dosoftei, Iaşi, 2008).

6. Care mod de învățare credeți că este mai benefic pentru elevi și studenți, cel fizic sau cel online, ținând cont că unii studenți lucrează?

Discuția aceasta e la ordinea zilei și nu știu dacă sunt eu în măsură să dau un răspuns categoric. Așa cum susținea și Quintilian, contactul fizic al elevilor sau studenților cu profesorul are incontestabile avantaje pentru abordarea și aprofundarea unei materii. E drept, competențele IT ale tineretului contemporan pot facilita, într-o anumită măsură, accesul la cunoștințe suplimentare, dar fundamentale rămân totuși cele predate și explicate în sala de curs de către profesor. Și la noi și în străinătate, unii studenți lucrează pentru a se întreține și a-și plăti taxele școlare, dar o pot face fără a neglija cursurile, mai ales acelea la care prezența este obligatorie. La secția noastră de limbi clasice  există multă înțelegere în această privință, programul fiind  foarte flexibil, adaptat cerințelor  studenților.

 7. Cum vă simțiți acum, uitându-vă în urmă la toate lucrurile pe care le-ați realizat cu forțe proprii?

Mă simt oarecum împlinită, fiindcă am încercat să îmbin activitatea didactică și munca de cercetare științifică și sper că am reușit să o fac, în măsura posibilului. Am publicat cărți, articole și studii în reviste din țară și  străinătate, am participat cu comunicări la conferințe și simpozioane interne și internaționale, am făcut parte din comisii de specialitate.

8. Mai țineți legătura în prezent cu foștii studenți? Este important pentru dumneavoastră acest lucru?

O, da, e foarte important pentru mine să păstrez legătura cu unii dintre foștii mei studenți. Mulți mi-au solicitat sfatul sau ajutorul cu diferite ocazii (pregătirea unor lucrări de grad, de doctorat, publicarea unor cărți) și m-am bucurat să le fiu de folos. Chiar dacă nu mai predau, mă simt în felul acesta utilă, iar fiecare solicitare de ordin profesional e o interesantă  provocare. E un mod de a trăi ceea ce Cicero numea otium cum dignitate („retragere onorabilă”), în sensul păstrării preocupărilor spirituale după retragerea dintr-o activitate publică.

9. Vă aduceți aminte de întâmplări interesante cu foștii dumneavostră studenți? Aveți în sertarele memoriei vreuna pe care v-ar face plăcere să ne-o povestiți?

Dacă ar fi să evoc una pe care mi-o amintesc cu mare plăcere, e organizarea unei scurte (o săptămână) tabere  de  greacă veche, în vara anului 1999, la solicitarea celor mai buni și mai inimoși studenți ai secției. Ei au găsit o locație ideală, într-un loc pitoresc, lângă Mănăstirea Moldovița din nordul Moldovei. A fost o săptămână fructuoasă sub toate aspectele: dimineața traduceam și comentam texte din Plutarh (Vieți paralele), după amiaza făceam drumeții în mirificul peisaj bucovinean, iar seara se cânta și se dansa la un foc de tabără.

10. Ați simțit vreodată că acest job nu vi se potrivește, că vreți să renunțați, în ciuda efortului depus în atâția ani?

Nu, niciodată nu s-a întâmplat asta, nu am fost deloc tentată să renunț. Studiul limbilor clasice merită tot efortul, deși este practic inepuizabil. Mă aplec în continuare cu aceeași plăcere asupra textelor vechi, am în lucru două traduceri și un curs universitar, citesc cu interes noi lucrări  de specialitate. Faptul că acest „job” mi s-a potrivit mi-l confirmă mesajele unor foști studenți, acum profesori, cercetători sau traducători care-mi spun cât de mult am contribuit la formarea lor și mă numesc profesoara lor de suflet. Ce feed-back poate fi mai minunat, mai motivant?

11. Dacă v-ați putea întoarce în timp, pe drumurile cărei vârste ați dori să mai cutreierați un pic?

Știu că pentru voi nici o vârstă nu e mai frumoasă ca  cea a adolescenței ,  dar, în ce mă privește,  aș mai cutreiera un pic, cum spui tu, pe drumul  maturității, mi-aș oferi poate mai multe șanse decât am făcut-o atunci.  Aș călători mai mult, aș vedea locuri care pe atunci mi se păreau inaccesibile. Aș spune totuși că fiecare etapă a vieții e memorabilă, cu experiențele, chiar cu frustrările ei, important e să ne continuăm drumul, într-un cuvânt să trăim împăcați cu noi înșine, convinși că nu mai putem da timpul înapoi.  Filosoful stoic Seneca, în dialogul De brevitate vitae, o pilduitoare  meditație asupra scurtimii vieții, spunea: .„Nimeni nu-ți va da înapoi anii, nimeni nu te va reda iarăși ție ” ( Nemo restituet annos, nemo iterum te tibi reddet).

12. Care este imaginea pe care v-o amintiți despre dumneavoastră în copilărie și adolescență? Cum percepeați trecerea timpului atunci?

Imaginea e aceea a unui copil și adolescent timid, pasionat de lectură. Îmi amintesc că stăteam vara și citeam ore întregi sub caisul din curte (îmi plăcea mult Sadoveanu), spre uimirea vecinului care mă întreba: „Și în vacanță citiți, domnișoară, nu-i păcat?” Percepția despre trecerea inexorabilă a timpului am avut-o abia în liceu, datorită unor celebre versuri, horațiene ( Eheu, fugaces labuntur anni! -„Vai ce grabnici trec anii!”) și vergiliene (Fugit irreparabile tempus – „Trece fără întoarcere timpul”).

13. Vorbiți-ne despre pasiunea dumneavoastră pentru antichitatea greco-romană și pentru limbile clasice. Mai aveți vreo pasiune rară, care vă caracterizează?

Pasiunea aceasta s-a înfiripat în liceu, a prins contur și consistență în facultate, datorită unor profesori, la rândul lor foarte pasionați, și a unor lecturi bine direcționate din autorii clasici și din exegeza modernă asupra civilizației și culturii greco-latine. Devenind la rândul meu profesor, am încercat să o insuflu tinerilor mei discipoli și, ca o reverență față de această glorioasă și prolifică Antichitate, am scris cărți despre ea, am tradus din autorii antici și, în curând, voi aduna toate articolele și studiile dedicate ei, într-un volum intitulat Erga Antiquitatem reverentia („Plecăciune Antichității”). O pasiune a mea, din păcate destul de rară la tânăra generație, a fost și este lectura, datorită căreia, credeau anticii, ai acces la marea comunitate a spiritelor din toate veacurile. Am să citez însă o cugetare a lui Mircea Eliade, despre lectură în epoca modernă:  „Lectura este pentru omul modern un viciu sau o osândă. Citim ca să trecem examenele, să ne informăm sau citim din profesiune. Mă gândesc însă că lectura ar putea implica şi funcţii mai nobile, adică mai fireşti.”

14. Ce rol credeți că are studiul limbilor clasice în prezent? Este importantă limba latină astăzi, în secolul tehnologiei și a comunicării virtuale? Ce rol are pentru lumea modernă o limbă pe care nu o mai vorbim?

În opinia regretatului clasicist român Dan Slușanschi, starea actuală, mai mult decât precară, a domeniului clasic de la noi, „este barometrul vizibil și necruțător al stării de sănătate a culturii noastre”. Citându-l  pe Andrei Pleșu, dintr-un articol din Dilema Veche, „fără greacă nu ai acces la meserii cum sunt teologia, arheologia, istoria veche, iar fără latină nu te poţi ilustra onorabil în istoria artei, muzicologie, filologie, orientalistică.” Așadar, din perspectiva disciplinelor umaniste, confruntarea cu o limbă clasică conferă un plus de întemeiere demersului profesional și asigură obținerea unor performanțe în cercetare. Domeniile socio–umaniste care au o nevoie presantă de aportul limbilor clasice sunt istoria, filosofia, dreptul, teologia, psiho-pedagogia, artele plastice.  Limbile clasice sunt cheia ce deschide poarta multor ştiinţe umaniste, iar  deschiderea este reciproc benefică, în sensul că nu se poate înțelege corect un text antic, grec sau latin, fără bune cunoştinţe de istorie, filosofie, antropologie, drept, retorică.

15. Aveți vreo maximă preferată care vă ghidează viața?

Nu e propriu-zis o maximă, ci o definiție a lui André Malraux: La culture … ce qui a fait de l’homme autre chose qu’un accident de l’univers. („Cultura este ceea ce a făcut din om altceva decât un accident al universului”). Cu alte cuvinte, în orice domeniu am profesa, o solidă formație culturală ne înlesnește accesul la locul dorit și meritat în univers, nu ca un simplu „accident” genetic, ci ca un  membru valoros al acestuia.

16. Ce autori preferați aveți din literatura latină, română  și universală? De ce vă plac?

Deși am citat din Seneca, nu el este autorul meu preferat din literatura latină, ci Cicero, din care am tradus câteva lucrări, precum „Despre divinație” (De divinatione), „Despre destin” (De fato), „Despre natura zeilor” (De natura deorum) și discursurile „Filipice” (Philippicae); admir la acest autor profunzimea gândirii, măiestria inegalabilă a expresiei, Quintilian afirmând  că Cicero este însuși numele elocinței. Din literatura română și universală îmi plac doi autori pe care-i consider congeneri în intenția și reușita de a reda viață unor vremuri și evenimente revolute; e vorba de Sadoveanu și Balzac.

18. Aveți vreun sfat care nu ține neapărat de școală pentru tinerii din prezent? Vreun sfat pe care vi l-ați da și dumneavoastră?

Da, ar fi un sfat din inepuizabila recuzită preceptivă a lui Seneca, conținută în culegerea de epistule „Scrisori către Lucilius” (Epistulae ad Lucilium):  „Durata vieții mele nu depinde de mine, dar a o trăi plenar depinde numai de mine.” Tânărul Lucilius poate fi oricare dintre noi, ne putem identifica oricând cu neliniștile și întrebările lui despre viață, iar sfatul de a o trăi plenar, asumându-ne succesele și eșecurile ei, are o valoare perenă.

Mulțumesc mult pentru timpul acordat! Sper că nu v-ați simțit ca și cum ați fi răspuns la un chestionar, ci că ați răspuns la scrisoarea primită de la un nou prieten.

Da, Iulia, m-am simțit foarte bine în compania ta, împărtășindu-ți crâmpeie din gândurile și trăirile mele de om și profesor. Ai fost un interlocutor abil, știind să îndrepți discuția spre unele probleme de interes actual. În speranța că răspunsurile mele ți-au fost pe plac, voi încheia acest mic colocviu cu salutul de despărțire al romanilor, frecvent și în scrisorile lor către prieteni: Vale et me ama! („Rămâi cu bine și păstrează-mi afecțiunea!”)