Anxietatea omului modern. Interviu cu teologul Cristian Muntean şi filosoful Cosmin Neidoni – partea a III-a

Cristian Muntean este preot, profesor, poet, eseist, publicist, redactor TV. Licenţiat în teologie ortodoxă, cu specializări în Israel şi Germania, doctor în teologie biblică şi membru al Uniunii Scriitorilor din România – filiala Braşov. Publică în diferite reviste teologice şi culturale numeroase articole, recenzii, studii şi poezii.

Cosmin Neidoni a absolvit Facultatea de Filosofie în cadrul Universităţii de Vest, fiind apoi bursier Erasmus al Universităţii din Köln. A făcut studii de Politică Europeană în cadrul şcolii masterale Jean Monet. Scrie şi publică în română şi germană. Din 2016 e prezent în antologia de fragmente şi aforisme a autorilor de limbă germană. Din 2017 este contributor al platformei Republica.

Nicoleta Beraru: Cosmin Neidoni, pe lângă faptul că sunteţi filosof şi om de litere, sunteţi şi un mare iubitor de artă şi muzică. Am descoperit că ştiţi să cântaţi la pian. Chopin, Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Strauss, Mahler, Wagner, Verdi sunt câţiva compozitori pe care îi îndrăgiţi. De când m-am mutat în Belgia, prin soţul meu, care este un mare iubitor de muzică clasică şi jazz, am învăţat să iubesc şi eu acest fel de muzică. Pentru că gustul pentru muzica clasică poate fi cultivat. Mie îmi mai plac şi Erik Satie, Albinoni, Arvo Pärt,… Circulă ideea că iubitorii muzică clasică sunt snobi. Eu am descoperit că aceşti oameni au o gândire nuanţată, o opinie despre mersul lucrurilor în lume foarte generoasă, o sensibilitate deosebită. Fac următoarea afirmaţie: Cosmin Neidoni este cult. Dumneavoastră afirmaţi: „Eu nu sunt decât un umil aprinzător de lumânări în marele templu al culturii. (…) A fi cult nu se traduce prin dexteritatea de a da citate, ci prin capacitatea de a nuanţa şi exprima trăiri, prin măiestria de a converti misterele lumii în imagini care oglindesc chipul nedesluşit al Maiestăţii divine.” În sprijinul discuţiei despre cultură, care, după dumneavoastră, face diferenţa între om şi animal („deşi fără cultură se poate trăi, dar se trăieşte sărac”), îl citaţi pe Plinius cel Bătrân, marele erudit al Imperiului Roman: „Dumnezeu e orice muritor care ajută un alt muritor.”Credeţi că un om cultivat e mai în măsură să fie „un Dumnezeu care-i ajută pe alţii?” Cum poate cultura să facă din om unul mai bun, o fiinţă sensibilă „un curajos care primeşte lumea cu pieptul deschis”, după cum spune colegul dumneavoastră de scriitură, Cristian Muntean?

Cosmin Neidoni: Am citat cuvintele lui Plinius cel Bătrân din dorința de a construi o analogie, spunând că un om cultivat este acela care ajută pe altul să se cultive, dar nu cred că, în sine, cultura te face a priori un om mai bun sau mai sensibil. Așa suntem, poate înclinați să credem, însă realitatea ne oferă din plin exemple de lepre cultivate și, depotrivă, de oameni insuficient instruiți sau semidocți cu un bun simț desăvârșit. Vreau să cred că cel care metabolizează profund valorile culturii are reprezentări mai sensibile și mai nuanțate despre viață și lume, fiind mai apt a-și construi un Weltanschauung. Cultura de tip academic, erudiția și savantlâcul fără dublajul caracterului și al bunului simț garantează cel mult o anumită coerență ideatică și o apetență calibrată pentru cunoașterea epistemică sau cea umanistă. În formula “om de cultură” cuvântul om nu subsumează de fiecare dată omenescul, onestitatea sau probitatea morală, ci poate fi camuflajul perfidiei și al impertinenței găunoase. Am cunoscut oameni erudiți cărora nu aș îndrăzni să le încredințez nici măcar cheia de la cutia poștală darămite să-i las să-mi intre în suflet.

O combinație extrem de periculoasă este aceea când omul cultivat și bun ajunge să fie la bunul plac al celui semidoct și rău. Societatea românească ne livrează, din păcate, asemenea exemple. Sunt convins că le cunoașteți.

Îmi vine în minte un gând al lui Petrarca pe care, vă rog, permiteți-mi să-l spun: Prefer un om fără cunoștințe literare decât cunoștințe literare fără om!

Nicoleta Beraru: Următoarea întrebare este legată de o spaimă pe care o trăiesc de când eram copil şi vă este adresată, domnule Muntean. Bunica mea, care a fost foarte credincioasă, vorbea mereu de Apocalipsă. Şi mama mea, de câte ori aude ceva rău întâmplat în lume – şi de rele se aude în zilele noastre foarte uşor, consecinţă a globalizării şi a digitalizării – spune de fiecare dată: vine sfârşitul lumii! Aceste vorbe mă bântuie. Deşi cred, mă îndoiesc de multe ori. Încerc să mă definesc şi ajung aproape întotdeauna la concluzia că sunt un agnostic. Câtă uşurare am simţit citind despre firescul îndoielii, dat fiind că îndoiala şi credinţa merg mână în mână. Mă întreb de multe ori cum arată Dumnezeu şi chiar dacă există. Pentru mine, Dumnezeu este bătrânul falnic, cu barbă, pictat pe pereţii bisericilor noastre ortodoxe. Meister Ekchart, teolog şi mistic german, spune că poţi spune mai degrabă ce nu este Dumnezeu, decât ce este. Dumneavoastră ziceţi: „… nu cred într-un creştin care nu s-a îndoit vreodată. Cred că îndoiala te poate duce la credinţă prin modul în care îţi şlefuieşte sufletul spre cele bune.”şi „Singurul păcat de nebiruit este cel al cărui existenţă refuzăm să o acceptăm, iar singurul păcat neiertat de Dumnezeu este cel pe care îl îmbrăcăm în veşmintele virtuţii.”Cosmin Neidoni completează spunând că doar fanaticii şi semidocţii pot avea convingeri de nezdruncinat. Credeţi că este posibil ca omul de azi să integreze în modernitatea sa valori creştine care să-l ducă la un mai înalt nivel de spiritualitate, mai aproape de cele duhovniceşti şi de Dumnezeu? Cum credeţi că ar trebui să arate un om modern care crede?

Cristian Muntean: Sper să nu vă deranjeze răspunsurile mele lungi cu toate că am senzația că nu       v-am spus aproape nimic.  Îmi cer scuze.

Nu știu  de ce țineți să vă declarați mai degrabă agnostic. Sunt mulți fără să o știe și în biserică. Nu sunt convins că o mulțime de argumente raționale care să justifice prezența lui Dumnezeu în lume m-ar putea face mai credincios. Există „argumente raționale” dar ele par insuficiente. Ar fi necesar să studiem mai mult, dacă ne interesează cu adevărat subiectul. Trăim și un relativism al credinței care se manifestă cât se poate de mediocru în viața noastră. De fapt pe foarte puțini îi interesează un «nivel spiritual». Acel nivel implică nevoință. Vi se pare că omul a dorit această transformare a sinelui „pe bune”? Aminteați de Meister Eckhart, misticul german care i-a influențat pe Hegel și Schopenhauer.  La el, concepția despre Dumnezeu nu este doar speculație și argumentare, ci și interpretarea unei experiențe mistice. De aceea, în biserica ortodoxă, avem această cinstire a sfinților pentru că ei sunt modelele unor experiențe mistice dincolo de minunile pe care le fac. Să știți că sunt mulți oameni care trăiesc o viață autentic creștină, ironizați de mulțimea celor care aleg altfel. Mă intrigă mediocritatea intelectuală a celor care îi judecă fără să le respecte libertatea, atât de trâmbițată peste tot. Creștinul conștient de nevoia sa spirituală își duce viața fără pretenția de a ajunge la un „alt nivel spiritual”, care îl delimitează de alți creștini neinițiați, ci face mereu experiența unei vieți în slujba aproapelui, oferindu-se ca dar și neașteptând recompensă pentru aceasta. E cea mai autentică formă de creștinătate. Asta face de multe ori omul modern fără să o știe și Dumnezeu îi zâmbește ca un „bătrân falnic”.

 Nicoleta Beraru: Sunt unuldin oamenii căruia îi e frică de evoluţia ştiinţei pe planul inteligenţei artificiale. Cărţile lui Yuval Noah Harari v-au provocat „la fiecare pagină”, mărturisiţi dumneavoastră, domnule Neidoni. Acesta susţine că e posibil ca noi să fim ultima generaţie de homo sapiens, că generaţiile viitoare fie se vor autodistruge, fie vor deveni zei. Credeţi că spiritualitatea şi cultura pot salva omenirea?

Cosmin Neidoni: Cred că spiriualitatea și cultura pot trasa – și chiar sunt chemate să o facă – un cadru etic care să însoțească avansul științei. Progresul uluitor din ultimii zece ani ai inteligenței artificiale, în pofida performanței incontestabile, nu este totuși infailibil, așadar are nevoie de prudența moralizatoare a științelor de tip umanist.Sțiința fără etică poate deveni extrem de periculoasă. Ce înseamnă a trasa un cadru etic ? Înseamnă a pune întrebări care plasează în centrul universului de discurs omul. Frământările legate de progresul științei sunt mai vechi, literatura occidentală oferă exemple remarcabile (Homo Faber al lui Max Frisch este cel care îmi vine în minte),  însă niciodată până acum exigența de a le formula nu a fost atât de acută. Euforia științei, spuneam în cartea de dialoguri, trebuie temperată de scepticismul tipic al discursului filosofic altfel există riscul unei explozii a inteligenței artificiale cu consecințe greu cuantificabile. Omul, folosindu-se de știință, poate crea o societate distopică, poate căpăta puteri demiurgice ajungând să fie ucis de popria lui născocire. În sensul acesta, credea Harari, că generațiile viitoare stau sub semnul unor mari temeri.

Îmi place genul de discurs istorico-antropologic a lui Harari. El are, după cum era de așteptat, și foarte mulți critici. În spațiul românesc de gândire unul dintre cei mai atenți contestatari ai istoricului israelian este Teodor Baconschi. El nu are nicio reținere în a-l numi pe Yuval Noah Harari, în sens peiorativ, drept un antreprenor intelectual. Cu tot respectul pe care îl am față de calitatea incontestabilă de intelectual de calibru a lui Baconschi, îl suspectez, fără urmă de răutate, de oarecare invidie.

Așadar, rezumând, cultura poate estetiza și eticiza lumea de azi și de mâine. Dacă îmi permiteți, voi spune că dialogul cu prietenul meu, părintele Cristian Muntean, stă sub însemnul cuvintelor prințului Mîșkin din Idiotul lui Dostoievski: Frumosul va salva lumea!

Nicoleta Beraru: Vă mulţumesc, domnule Muntean, domnule Neidoni, că aţi binevoit să staţi de vorbă cu mine, că mi-aţi dat posibilitatea să-mi exprim îngrijorările, nedumeririle şi temerile. Şi sper să mai pot citi rânduri înţelepte semnate de dumneavoastră.

Cosmin Neidoni: Și eu vă mulțumesc pentru oportunitatea discuției și pentru atenția cu care ați citit cartea Ca o zi de duminică. Vă asigur, cu drag, de respectul meu!

Cristian Muntean: Vă mulţumesc.