Anxietatea omului modern. Interviu cu teologul Cristian Muntean şi filosoful Cosmin Neidoni – partea I

Pe Cosmin Neidoni l-am întâlnit la un Târg de Carte şi Muzică Libris din Braşov şi am rămas prieteni. I-am urmărit scrierile – eseuri filosofice şi poezie. Cartea care însă şi-a făcut loc şi a rămas în mintea mea, o carte pe care o aşteptam de multă vreme, a fost Ca o zi de duminică, un dialog epistolar elegant şi erudit între un filosof – Cosmin Neidoni – şi un teolog – Cristian Muntean. Pentru că în ea am regăsit multe întrebări care mă tulbură. Întrebările şi răspunsurile la problemele pe care omul modern şi le pune în legătură cu credinţa, spiritualitatea, poziţia teologului şi a filosofului vizavi de evoluţia ştiinţei sunt doar câteva aspecte ce recomandă această scriere cititorului preocupat de probleme de viaţă esenţiale. Multe din întrebările şi răspunsuri din carte au venit în întâmpinarea aşteptărilor mele, altele au făcut loc altor întrebări pe care, la rândul meu, le propun spre dezbatere în acest interviu.

Cristian Muntean este preot, profesor, poet, eseist, publicist, redactor TV. Licenţiat în teologie ortodoxă, cu specializări în Israel şi Germania, doctor în teologie biblică şi membru al Uniunii Scriitorilor din România – filiala Braşov. Publică în diferite reviste teologice şi culturale numeroase articole, recenzii, studii şi poezii.

Cosmin Neidoni a absolvit Facultatea de Filosofie în cadrul Universităţii de Vest, fiind apoi bursier Erasmus al Universităţii din Köln. A făcut studii de Politică Europeană în cadrul şcolii masterale Jean Monet. Scrie şi publică în română şi germană. Din 2016 e prezent în antologia de fragmente şi aforisme a autorilor de limbă germană. Din 2017 este contributor al platformei Republica.

Bună ziua şi vă mulţumesc pentru faptul de a vă fi făcut timp pentru a-mi răspunde la câteva întrebări. Am citit Ca o zi de duminică în această vară pandemică cu setea călătorului rătăcit în deşert. Gândurile domniilor voastre au găsit ecou în unele dintre gândurile mele. Multe întrebări au împins limitele cunoştinţelor mele, ale raţionamentelor mele dincolo de zona de confort, unele m-au provocat, altele m-au intrigat. Înţeleg că omul modern nu este în mod necesar desprins de orice formă de credinţă şi că e posibil, ca om universal, să îşi trăiască spiritualitatea, credinţa, fără ca pentru aceasta să se rupă de lume.  

Cum s-a născut ideea acestei scrieri? A fost dificil pentru teolog să răspundă la întrebările filosofului? Dar pentru filosof să răspundă, să se pună de acord cu răspunsurile teologului?

Cosmin Neidoni: Cartea aceasta a avut drept premisă constitutivă admirația. Am admirat (cool)tura, franchețea, bunul simț, jovialitatea și modestia lui Cristian Muntean și voiam să înțeleg în virtutea căror mecanisme sufletești și intelectuale reușește să fie așa. I-am propus un dialog. La sfârșitul lui, al dialogului, nu m-am ales cu un rețetar, nici nu căutam așa ceva, sau cu o metodă aplicabilă stricto sensu, ci m-am ales cu bucuria de a mă oglindi, cu toate frământările mele, în seninătatea lui. Mi-a prins bine. Nu am avut sentimentul, pe tot parcursul discuției, că stau de vorbă cu un teolog și nici Cristian nu cred că a avut sentimentul că stă de vorbă cu un filosof (a se citi accepțiunea etimologică a termenului). Ne-am comportat extrem de simplu și firesc, marcați reciproc de o curiozitate  și mirare aproape copilărească, împresurați – apoi – de bucuria că noțiunea de consagvinitate nu este o teorie abstractă.

Nu am făcut efortul de a mă pune de acord, ci doar acela de a înțelege cât mai limpede cu putință lumea ideatică și zarea sufletească a companionului și prietenului meu. Dialogul nostru a fost purtat sub însemnul exigenței lui Noica: într-o școală adevărată nu se știe cine dă și cine primește!

Cristian Muntean: Stimată doamnă, vă mulțumesc pentru această nouă (pentru mine) „iscodire” legată de cartea pe care am realizat-o împreună cu Cosmin. N-aș fi crezut că stârnește atâta interes și se bucură de o primire care ne onorează. Din partea mea a fost doar răspunsul la rugămintea lui de a scrie o carte în dialog. Pentru mine a însemnat foarte mult fiind fascinat de erudiția, de căldura și sensibilitatea lui. Mulți spun despre carte că îmi aparține, eu mă încăpățânez să spun că este opera lui, pentru că fără felul lui de a fi cartea n-ar fi existat. De aceea îi sunt recunoscător pentru prietenia ce ne leagă și prin această carte.

N-a fost niciodată vorba despre un dialog între un teolog și un filosof ci, cred, o întâlnire sapiențială între doi prieteni dispuși să se cunoască – recunoscându-se. Pentru mine este una din cele mai frumoase experiențe pe care am trăit-o în anul acesta atât  de ciudat și dificil.

Nicoleta Beraru: Stimate Cristian Muntean, mă voi adresa prima dată dumneavoastră din două motive: pentru că o gazdă bună trebuie să se ocupe mai întâi de oaspeţii pe care nu-i cunoaşte şi pe care este curioasă să-i cunoască, apoi pentru că în viaţa mea s-a produs la un moment dat o desprindere de religie. Este un proces pe care, se spune, mulţi emigranţi îl trăiesc până se regăsesc sau se reconstruiesc în noul context în care trăiesc. Am înţeles că dezrădăcinarea poate avea şi un asemenea efect: oamenii care trăiesc în două sau mai multe culturi au parte de nişte şocuri culturale care pot produce modificări în structura lor mentală şi spirituală. De aici poate interesul meu, cu precădere, pentru preot.

După citirea acestei cărţi, mi-au rămas în minte discuţiile despre admiraţie şi fericire – admirabile. După acestea, treceţi cu eleganţă la definirea frumosului. „Frumosul va salva lumea.”, îl citaţi dumneavoastră pe prinţul Mîşkin din Idiotul lui Dostoievsky. După care afirmaţi: „Prinţul Mîşkin îi învaţă pe oameni lucruri cât se poate de simple: să spună adevărul crud pe faţă şi să se iubească unii pe alţii iubindu-i în acelaşi timp pe toţi oamenii. Cred că asta e forma de frumuseţe care va putea mântui lumea.” Şi mergeţi mai departe cu discuţia aducând aminte de romanul Laur al lui Evgheni Vodolazkin. Sunteţi de părere că aceşti nebuni pentru Hristos nu pot fi înţeleşi de omul modern pentru că amintesc de măscăricii de la curţile princiare care îşi permiteau să spună adevărul în gura mare. M-am gândit mult la cele spuse. Legat de iubirea de oameni, îndrăznesc să vă pun o întrebare care ar putea situa, într-un anumit sens, după mine, nebunii pentru Hristos la acelaşi nivel cu omul modern. Ţara în care locuiesc eu, Belgia, este a doua ţară din lume care a legalizat căsătoria între homosexuali (2003). Aici homosexualitatea nu este un tabu, deşi această categorie este şi aici marginalizată şi hărţuită uneori. Ca şi dumneavoastră, şi eu cred în acest fel de frumos – iubirea de oameni. Poate nu mă pot înălţa în iubire atât de mult cât ar trebui, dar trăind în alt context socio-cultural, extrapolez fără doar şi poate definiţia iubirii de semeni şi la categoria gay. Se ştie că mulţi creştini autodeclaraţi totali nici nu vor să audă de ei. Este păcat pentru un creştin ortodox să iubească şi să respecte dreptul la fericire al homosexualilor? Cum vă situaţi dumneavoastră vizavi de afirmaţia Papei Francisc, după care şi homosexualii sunt tot copiii lui Dumnezeu şi care recunoaşte parteneriatul civil al acestora?

Cristian Muntean: Ca să fiu sincer până la capăt, când am văzut întrebarea am zis în mintea mea că ar fi bine să renunț la interviu că n-am nici un chef de o polemică pe tema aceasta cu atât de mare înverșunare în ambele tabere. La noi, vorba lui Teodor Baconschi, problema homosexualității pare să se fi transformat într-un test al dinamicii progresism-conservatorism la nivelul societății care pierde chestiunea homosexuală „per se”. Și acest eufemistic test îl observăm legat de tot ce ține de presupusul dialog între ethosul tradițional și cosmopolitismul de factură apuseană ce propune abolirea oricărei ierarhii fie politică, fie religioasă sub aparenta autonomie sexuală a individului. Eu asemăn acest tip de dialog în maniera în care discutăm azi de „corectitudine politică „. Nu vă vine să credeți dar și eu mă simt hărțuit mereu că sunt preot, că sunt de vină pentru tot ce se întâmplă, că muncesc și eu ca să câștig o pâine, că am valori pe care le apăr, că mă simt responsabil pentru toți prietenii mei de epitrahil. Sunt înjurat pe stradă pentru că port reverendă, sunt mereu înapoiat și retrograd. Eu nu am dreptul să am o poziție că mi se arată degetul arătător să stau cuminte că sunt la mila societății. Poate că cea mai perfidă transformare este cea a complexului de persecuție în complex de superioritate… este o undă pe care o simt legată de aceste curente din societate, nu doar de cel homosexual. Pentru toate neajunsurile societății s-a găsit un vinovat: preotul și biserica ortodoxă.

Cred că doar un dialog lipsit de prejudecăți ne-ar putea aduce într-o zonă constructivă. Îmi vin în minte cuvintele unei prietene gay ce-mi spunea că ea nu poate asocia orientarea sexuală cu desfrâul. De fapt ea m-a convins să răspund la această întrebare. Cred că noi, oamenii, avem mari carențe nu doar la nivel de toleranță ci și de iubire a semenului nostru. Am trecut cu prietena aceasta prin multe greutăți legate de acceptarea celorlalți, inclusiv a părinților….dar am rămas alături, cum sunt lângă fiecare, nu simt nevoia de a-i trata diferit. Sunt la fel de mulți/multe abuzați(e) în familii, într-o accentuată violență domestică pe care mulți o leagă tot de biserică. Mesajul lui Hristos tind să cred că nu vrea să fie ascultat, El ne propune să fim sfinți indiferent dacă avem sentimente heterosexuale sau homosexuale, iar la acest capitol nu poate exista nici o diferență. Lupta e aceeași.

Declarația Papei a stârnit o întreagă polemică în Apus pe care sunt sigur că o cunoașteți mai bine. Nu e necesar să declare vreun lider religios că și homosexualii sunt copiii lui Dumnezeu pentru că este de la sine înțeles, chiar dacă unii au senzația că dețin vreun control. Nu știu cum a abordat tema parteneriatului civil și nu e cazul să mă pronunț eu. Cred că va fi nevoie de mai mult dialog în problemele libertăților de orice fel. Tare mă tem că tipul de „corectitudine politică ” care ni se propune va avea un efect de bumerang care ne va îngrădi libertățile  în numele libertății mai mult decât credem. Să dea Dumnezeu să mă înșel eu.

Nicoleta Beraru: Domnule Cosmin Neidoni, în unul din dialoguri despre singurătate afirmaţi că cine nu ştie să fie singur nu are vocaţia prieteniei, că solitudinea poate fi şi pozitivă, este găsirea drumului spre tine însuţi. Sunteţi de părere că succesul şi dorinţa de succes duce la individualism.”În secolul XX, şi tot mai accentuat în secolul XXI, succesul este o formă a dorinţei de a triumfa asupra celorlaţi.” Cartea dumneavoastră ‚Viaţa la 40 de ani’ v-a trecut în rândul scriitorilor de succes. Oamenii, femeile, mai ales, vă idolatrizează. Vă oboseşte uneori succesul? Sau îl primiţi senin şi recunoscător? Cum gestionează scriitorul Cosmin Neidoni succesul? Cum găsiţi drumul spre dumneavoastră înşivă?

Cosmin Neidoni: Sincer să fiu eu nu mă socotesc pe mine ca făcând parte din rândul scriitorilor de succes. Mă bucur, fără îndoială, că scriitura mea are aderență la public, preponderent unul de gen feminin, și mă onorează atenția fiecărui cititor în parte. Mă bucur ori de câte ori am ocazia de a mă întâlni cu cei care îmi citesc cărțile și sunt flatat de faptul că scriitura mea poate genera, în rândul publicului, admirație și un fel de fidelitate care, împreună, formează combustia mea vitală. În numele ei pot merge mai departe. Nu am de gestionat, așadar, succesul, ci mai curând resursele de timp și de idei. Îmi doresc să fiu, prin ceea ce scriu, la înălțimea exigențelor cititorilor mei.

Deocamdată sunt impresurat de o singură formă de succes, accea de a nu renunța la competiția cu mine însumi, de a mă întrece cu fiecare carte scrisă și de a cuceri, etapă cu etapă, spații noi de comunicare. Înțeleg succesul ca o consecință firească a abilității de a nu renunța și a perseverenței. Eu încă perseverez. O altă formă dezirabilă a succesului scriitoricesc, din ungiul din care privesc eu, este dată de capacitatea de a  comunica limpede idei abstracte și stări de spirit aparent incomunicabile de așa manieră încât cititorii să-și poată oglindi în suplețea stenică a scrierilor tale propriile lor idei și trăiri. Succes pe termen lung are acel autor care știe să dăruiască, elegant, generos și necondiționat de niciun premiu literar, o parte din propria lui înzestrare și sapiențialitate.

Drumul spre mine însumi? Îl găsesc prin intermediul scrisului, al cărților și al prietenilor. Ori de câte ori reușesc să mă oglindesc, cu o parte din ceea ce sunt, în cărțile pe care le citesc și în felul de a fi al prietenilor mei, mă consider a fi așezat pe traiectoria ce duce (în)spre sinele meu. A fi în drum spre tine însuți este un exercițiu permanent. Niciodată nu te instalezi comod și definitiv în sinele tău ca într-un ostrov. Permanenta căutare este un indicator al unei prealabile găsiri.

Vor urma partea a II-a şi partea a III-a