Anxietatea omului modern. Interviu cu teologul Cristian Muntean şi filosoful Cosmin Neidoni – partea a II-a

Cristian Muntean este preot, profesor, poet, eseist, publicist, redactor TV. Licenţiat în teologie ortodoxă, cu specializări în Israel şi Germania, doctor în teologie biblică şi membru al Uniunii Scriitorilor din România – filiala Braşov. Publică în diferite reviste teologice şi culturale numeroase articole, recenzii, studii şi poezii.

Cosmin Neidoni a absolvit Facultatea de Filosofie în cadrul Universităţii de Vest, fiind apoi bursier Erasmus al Universităţii din Köln. A făcut studii de Politică Europeană în cadrul şcolii masterale Jean Monet. Scrie şi publică în română şi germană. Din 2016 e prezent în antologia de fragmente şi aforisme a autorilor de limbă germană. Din 2017 este contributor al platformei Republica.

Bună ziua şi vă mulţumesc pentru faptul de a vă fi făcut timp pentru a-mi răspunde la câteva întrebări. Am citit Ca o zi de duminică în această vară pandemică cu setea călătorului rătăcit în deşert. Gândurile domniilor voastre au găsit ecou în unele dintre gândurile mele. Multe întrebări au împins limitele cunoştinţelor mele, ale raţionamentelor mele dincolo de zona de confort, unele m-au provocat, altele m-au intrigat. Înţeleg că omul modern nu este în mod necesar desprins de orice formă de credinţă şi că e posibil, ca om universal, să îşi trăiască spiritualitatea, credinţa, fără ca pentru aceasta să se rupă de lume.  

Nicoleta Beraru: Vorbind despre credinţă spuneţi, domnule Muntean, că „pentru credinţă nu trebuie să dai socoteală” şi că atunci când ţi se cere socoteală răspunsurile nu sunt ascultate, ci se purcede la validarea propriilor alegeri de către cel care cere socoteală. Înainte de acestea, declaraţi, la invitaţia lui Cosmin Neidoni, că poate cea mai frumoasă întrebare, pentru dumneavoastră, este: eşti de acord cu tine însuţi? „Firea omului e schimbătoare, iar o astfel de întrebare ar aduce în atenţie statornicia omului faţă de propriile valori despre care filosofează, dar nu le practică. E ca la biserică, Cosmin. Toţi ştim ce trebuie să facem, dar nu ne asumăm decât la exterior credinţa. Suntem ipocriţi în multe situaţii chiar dacă vorbim de credincioşi, preoţi şi ierarhi, de aceea cred că e nevoie de întrebări care să provoace răspunsuri mărturisitoare.” La desprinderea mea de rădăcinile româneşti, o răzvrătire evidentă am manifestat-o împotriva creştinului „total”, pe lângă care nimic nu mai încape şi împotriva preoţilor care fac din meseria lor una lucrativă. Credeţi că un ateu cu o moralitate puternică poate fi la fel de bun ca şi un creştin? Face religia dintr-o persoană un om în mod necesar mai bun?

Cristian Muntean: Doamnă Nicoleta, problema exilului voit e la fel de delicată ca și cea pe care am abordat-o în întrebarea precedentă. Există și tipul de abordare ex abrupto când vrei să te desprinzi de tot ce te definește ca să pornești pe un drum nou. Toți știm că sunt unele despărțiri necesare creșterii noastre. Nu toți reușesc desprinderea de rădăcinile românești și chiar atunci când au senzația că s-au desprins rădăcinile rămân înfipte în sufletul românesc. Nu cred că v-a reușit atât de bine pentru că n-am purta acum acest dialog.

Îmi pare rău că n-ați găsit preotul potrivit la vremea dorinței. Nu e timpul pierdut, dacă suntem atenți și doritori, îl găsim. De multe ori simt că dorințele rămân în stare de intenție, nu le dăm curs până la capăt. E drept că și lumea clericilor are metehne multe dar ține și de noi să căutăm Calea și omul, fără ele nu avem țintă, dacă suntem sinceri.

Mă gândeam la modul în care mi-ați formulat întrebarea. Mă faceți să cred din enunț că un creștin este aprioric bun, iar ateul poate deveni. În noua ordine a corectitudinii politice poate fi o discriminare. Eu nu cred că un creștin e bun prin faptul că e creștin, nu apartenența religioasă îți dă bunătate, ci firea ta, lucrarea vieții tale, care însumează zestrea la care a contribuit familia în care ai crescut, educația pe care ai acumulat-o și societatea pe care o slujești. Abia apoi putem vorbi de o perspectivă spirituală care e o alegere liberă și conștientă a unui crez și mărturisire. În această mărturisire mă simt eu lezat de cei ce mă judecă pentru alegerea făcută.

Un ateu nu are nevoie de o moralitate puternică pentru a fi bun. El poate fi bun în chip natural, în firescul vieții sale. Am mulți prieteni care nu rup ușa bisericii dar fac o grămadă de lucruri de ispravă. Nu mă sfiesc să le cer ajutor la orice oră. E un sentiment reciproc și nu e forțat de nimic. Nu mi-am pus vreodată problema că aș fi mai bun decât ei pentru că sunt preot.

Religia nu poate face dintr-o persoană un om mai bun. Experiența unei vieți spirituale îți poate da această nevoie de a fi mai bun. Vedeți, percepția asupra bunătății poate fi diferită…pentru omul recent bunătatea e legată de dobândirea unui servici bun, a unei situații materiale bune, a unor privilegii materiale datorate unei poziții sociale etc. Din perspectivă creștină bunătatea ține de un tip de atitudine care le lasă pe acestea deoparte și se concentrează pe virtuți  după modelul biblic ” smerenia este superioară mândriei”. Nu reușim să fim conștienți de acest drum, nici cei ce se laudă cu credința lor . Dar e nevoie de exercițiu și de tenacitate în a ne asuma propria viață.

Nicoleta Beraru: Domnule Neidoni, discutând despre răutatea umană şi rău, faceţi referire la opinia lui Leibniz – „lumea în care trăim este cea mai bună dintre lumile posibile”, „o lume în care răul nu există în sine, nu are o consistenţă ontologică, ci se manifestă doar ca absenţă a binelui şi este rezultatul alegerilor pe care le face omul.” Afirmaţi că rău există şi că „trebuie să ne lucrăm grădina” (Candide, Voltaire), cultivând, metaforic vorbind, tot ce poate creşte frumos în sufletul uman.”, că „răul de care avem parte fiecare dintre noi ne poate edifica fiinţa interioară, conturând trei virtuţi colaterale: răbdarea, empatia şi speranţa.”, iar omul rău e, după dumneavoastră, un om nefericit. Cu toţii avem parte şi de răutate în viaţa noastră. Nu v-a ocolit nici pe dumneavoastră, presupun. Credeţi că suntem îndreptăţiţi să ne protejăm, să luăm distanţă de ceea ce ne face rău?

Cosmin Neidoni: Nu am fost ocolit de răutate, iar acest fapt îl percep ca fiind spre binele meu. Răul care nu m-a doborât, m-a făcut mai puternic, cum ar fi spus Nietzsche. Răul  își semnalează inevitabil prezența în economia binelui așa cum eșecul face parte din economia succesului. Întrebarea pe care mi-o pun este următoarea: ce am de făcut cu prezența inconturnabilă a răului așa încât să-i pot da o turnură a binelui?

Cred că în virtutea instinctului de apărare suntem legitim îndreptățiți să luăm o distanță față de tot ce ne sabotează echilibrul ființei. Răul, în economia edificării noastre, are însă și virtuți pedagocice. El, acolo unde se manifestă, vine în subsidiar cu anumite impulsuri edificatoare.

Cele două perspective asupra prezenței răului în lume, la care fac referire în dialogul meu cu Crisitan Muntean, cea a lui Leibniz și cea a lui Voltaire, sunt diametral opuse. Eu încerc să mă situez la mijlocul dinstanței dintre ele, spunând că în fiecare zi avem de ales între a deplânge răul lumii sau a credita binele ei.  

Cred într-adevăr că răutatea este expresia nefericirii. Am făcut afirmația asta nu în virtutea unor teorii pe care le-am citit, ci a unor constatări aproape zilnice. Oamenii  buni sunt oamenii împăcați cu ei înșiși, sunt aceia care, în pofida oricăror asprimi și mefiențe, nu și-au oțetit sufletul. Omul care se păstrează bun, atunci când totul în proximitatea lui pare un turnir de răutăți agasante, este acela care a învățat conjugarea verbelor a răbda, a uita, dar mai ales a ierta.

Nicoleta Beraru: Domnule Muntean, mi-a plăcut în mod deosebit interpretarea parabolei fiului rătăcitor. Fiul rătăcitor, spune filosoful Cosmin Neidoni, este omul atras de voluptatea hedonistă a aventurii, dar în acelaşi timp prototipul omului care, risipindu-se, îşi vine în cele din urmă în fire. Dumneavoastră afirmaţi că „fratele fiului risipitor, lipsit de bunătate, resentimentar, egoist şi trufaş este tipul acela de  creştinul „ocoş”, drept şi corect care condamnă pe toţi cei ce nu sunt după rânduiala pe care o are el.” Tot fiu risipitor este şi tatăl, afirmaţi. Chemarea de a fi părinte trebuie asumată serios. Un părinte bun este acela care-şi întâmpină copiii acasă, fără să le pună întrebări şi fără să aştepte în schimb ceva de la ei. Cum vedeţi dumneavoastră, în calitate de preot şi tată, relaţia părinte-copil? Credeţi că modernitatea poate strica educaţiei unui copil sau îi aduce un plus de valoare? Cum ajută credinţa la dezvoltarea psihologică şi emoţională a copilului? Rătăcirea şi regăsirea pot fi înfrânate, implicit susţinute de religie mai mult decât de orice manual de parenting?

Cristian Muntean: Parabola fiului risipitor este una din cele mai importante pericope evanghelice pentru mine atunci când mă raportez la relațiile de familie. Eu sunt încredințat că Hristos ne vorbește și azi dacă avem inteligența și curajul de a înțelege. N-aș vrea să reiau pasaje din cartea cu Cosmin dar e necesar să înțelegem în ce raport suntem în relație cu proprii copii. Eu nu sunt omul extremelor de nici un fel și mi-am dat seama că e foarte greu să te situezi la/în mijlocul problemelor pentru că fiecare dintre cele două părți au senzația că nu ești de-al lor. Dacă vă place romancierul Orhan Pamuk veți întâlni în romanele sale, mai ales în ” Mă numesc roșu”, aceeași acțiune  povestită din unghiul fiecăruia dintre participanți în mod diferit. Înțelegi acțiunea doar când ai imaginea completă. Parabola de care amintiți ne face să înțelegem că forma de educație supremă este iubirea. Nu există alta mai eficace orice manual de parenting am studia. Și slavă Domnului avem cu sutele. Mi-a fost foarte greu să înțeleg imaginea tatălui pe care ne-o pune în față Hristos. Cum să nu ai nici o reacție, să nu spui nimic, să nu-i reproșezi ceva copilului care a plecat, anulându-ți până și propriul drept la viață? Dar am înțeles că iubirea părintelui poate fi necondiționată doar când și-a asumat condiția tatălui. Noi credem că suntem părinți doar atunci când avem copii. Nu înțelegem că devenim părinți cu ajutorul lor prin nașterea noastră asumată, de părinte. Este îngrijorător câți nu s-au maturizat ca părinți…de multe ori am întâlnit copii mai maturi decât părinții lor.

Nu cred că modernitatea îi poate strica pe copii sau ajuta. Fiecare societate a unui timp istoric și-a gândit (sau nu) o anumită strategie în funcție de ce consideră că e necesar. Discuțiile sunt interminabile (pro și contra), dar nu pot să nu observ o lipsă de direcție dintr-un relativism al valorilor. Încerc să mă obișnuiesc cu ideea că nu ne plac valorile creștine, pe care fie vorba între noi,  nu le cunoaștem decât după ureche, dar ce punem în loc? Cunosc părinți abuzați de proprii copii. În prima fază ai crede că e vina părinților, dar dacă nu e?

Într-o lume care și-a relativizat orice valoare nu cred că poate fi vorba de motivație socială. Noi nu mai vorbim de un bine comun în care sa credem. Nu ne mai unește nimic, nu avem valori europene pentru că nu avem propriile valori umane. Relația părinte-copil suferă pentru că profilul iubirii e perimat. Pentru mulți copilul e propria jucărie, nu dar pe care l-a făcut Dumnezeu familiei și dragostei dintre soți. Noi vorbim de parteneriate și nu de unire conjugală. Noi vrem să fim liberi de orice constrângere. Dar constrângerea vine în mod natural. De câte ori ați tăcut când ați fi vrut să le spuneți ceva copiilor? Mie mi se întâmplă destul de des, am încredere că vor alege bine. De fapt ei aleg ce au înțeles din suma întâlnirilor de fiecare zi.

Credința este o formă de mărturisire în primul rând. Ea te ajută în măsura în care ești pătruns de ea. Nu e condiție, e dar de supraviețuire!

Va urma partea a III-a