Vizuina cu hublouri. Iarna

Dimineața asta mă simt răvășitoare! Îmi găsesc pe pipăite capul pe lângă pernă și îl arunc pe umeri. Îmi strâng mâinile împrăștiate prin pat, îmi înfig picioarele în bostanii copți peste ani și mă urnesc spre bucătărie precum un tanc cu senile metalice, ruginite. Cobor treptele etajului care desparte dormitorul de restul casei, tranzitând din noapte in zi. Cu mișcări somnambulice, activez o mașinărie care domină colțul bucătăriei. Aud boabele cum se ciocnesc, cum scrâșnesc. Încep emanațiile vulcanice cu vapori de apă și din măruntaiele instalației erupe lava. Italienii au înțeles de la început despre ce este vorba, de aceea distribuie materia prima de jăratic în pachete numite ostentativ Lavazza. Aromele îmi inundă sinapsele. Cana se umple cu jăraticul dimineții și gloaba din mine se transformă într-un cal frumos gata să-și înceapă ziua. 

Canapeaua mă preia și lumina dimineții îmi dă binețe. Drumul ochilor spre geam se intersectează cu televizorul. Îmi este un obiect indiferent. Niciodată nu m-a prins în mrejele lui. Găzduiește doar niște imagini care aleargă prin fața ochilor și din când în când își strigă prezența. Nu este nimic în spatele televizorului, în afară de câțiva păianjeni și apartamentele lor sofisticate. Dar firele care dau aparent viață cutiei aplatizate se întind pe nevăzute spre canapele si înghit oameni și timp, țintuindu-i pe loc. Parcă era altfel pe vremea când Jacques Cousteau urmarea delfini de doar câțiva centimetri prin apa gri și animalele pădurii aveau doar o singură culoare negricioasă. Puținele documentare despre natură le primeam cu țârâita, o dată pe săptămână, dar era suficient pentru a-mi stârni imaginația și a-mi face picioarele să alerge prin lumea colorată din parcul de lângă Mureș. Acum televizorul vrea să concureze cu geamul în privința mărimii, dar nu mă păcălește. Dincolo de geam e o lume fascinantă într-un spațiu cu adevărat multidimensional, o lume văzută printr-o cameră foto-video deosebit de performantă garantată de milioanele de pixeli din ochii noștri. Deși e iarnă și înnorat, afară pomii își spun povestea fascinantă oricărui om care îi privesc. Aceste creaturi acum adormite, au făcut o înțelegere cu sticleții din zonă să vină să îi viziteze zilnic. Din câte am observat eu, doar sticleții știu cum să comunice cu acest copac, asemănător paltinului, pironit pe viață în fața casei. Cu mișcări hotărâte, micuțul sticlete trage fructul sferic al pomului pe creangă. Cât de greu trebuie să îi fie să ridice acea bilă cântărind mai bine de jumătate din greutatea corpului său! Efortul lui este răsplătit și sticletele își începe micul dejun. Asta doar dacă a mai rămas ceva nemâncat din zilele precedente! Mă bucur că mi-a venit într-o zi ideea să depășesc limitelele aparatului de fotografiat al așa zisului telefon. Am captat momentele intime dintre sticleți și pom cu aparatul de fotografiat cu care nu pot să și vorbesc la telefon. Am văzut cum semințele erau extrase și chiar decorticate. Nu pot să nu mă întreb, oare de ce pițigoii care se mai odihnesc pe crengile pomului nu se aventurează să pigulească semințele lui? Pomul nu a înțeles oare limba păsărească a pițigoiului sau nu a vrut să cedeze rugăminților lui? O fi pițigoiul credincios altcuiva? Aștept cu nerăbdare sezoanele și episoadele următoare ale serialului documentar.

Încerc să mă hotărăsc dacă mai vreau o cafea sau las un ceai să mă încălzească. Îmi îndrept privirea spre bucătăria unde ar trebui să ajung. Văd pisica dormind în locul ei cald și moale, păzită de lancea de amaryllis care stă să înflorească. Parcă nu i-ar fi de ajuns ghearele și colții să se apere. Cum s-a strecurat creatura asta mică, neagră pufoasă cu galoși albi  în inima mea? Cum a reușit să mă domesticească? Cum știe ea că aici e casa ei? Ce m-ar face oare pe mine să încep să torc? Ar fi vreodată cineva impresionat de vocea mea mieroasă, scârțâită și insistentă? Cum ar fi să pot sări peste un gard de câteva ori mai înalt decât mine? Cum aș putea să o fac să-mi dezvăluie secretul somnului? Cred că ăsta e un alt serial documentar de succes difuzat pe toate canalele și în toate limbile. 

Sunetul apei care șuieră în fierbător îmi amintește de fluierul de la ora de sport când trebuia să stăm aliniați în curtea școlii. Cred că e timpul să mă încolonez în rândul clasei muncitoare și să-mi aduc contribuția la epopeea pentru care sunt remunerată.

Ligia Mateiu: După mulți ani de studiu în domeniul științelor, în afara României, revin cu drag la limba română. M-am surprins plăcut când am luat decizia, relativ recentă, de a scrie ce simt și ce gândesc. Particip afectiv la fiecare text pe care îl scriu. Mă fascinează faptul că niciodată nu știu cum se va sfârși un text pe care îl încep. E un început de drum pe care sper să il descopăr in timp.