Copilării

Am fost copilul și nepoata bunicilor mei. Până recent vorbeam zilnic cu bunica la telefon. Acum vorbesc cu ea prin amintiri. Râsul ei sănătos a traversat multe decenii din secolul trecut și cel prezent. Ecoul acelui râs mă va urmări în timp. Pe vremea când descopeream zeii Olimpului mi-am dat seara că aveam o asemenea făptură divină tocmai lângă mine, în bucătărie.  Ea nu vorbea grecește, ci o limbă română de dinaintea publicării dicționarului explicativ. O urmăream complet fascinată cum mânuia o sucitoare lungă de aproape un metru. O unduia prin aer spre masa unde aștepta aluatul inocent, cu precizia si fermitatea unei săbii katana. Din câteva mișcări, kimonoul dușmanului se transforma în cornulețe cu gem roșu de o perfecțiune atinsă doar după mulți ani de practici samuraie. 
Bunica m-a învățat ce e comparația. Toți și toate aveau asemănări și deosebiri cu ceva sau cineva. Nimeni și nimic nu scăpa de asta. Aveam vecini și cunoștințe, obiecte prin casă sau pe stradă care erau ca o Benfica Lisabona, ca un Mox, ca Musca-Mor, ca o Greblă, ca Pipăruș Pătru, ca o Lili-Șmecher,  ca Meri-Lu, ca Ludaie și Ludăiță, ca Pufi și Pufita, ca niște Țițo-Nădragi,… Am auzit de oameni care erau loviți cu leuca (zăpăciți), care aveau capul cât o baniță, care erau jâmbi, împiliți, dar și oameni nealcoși, răsăriți și câte și mai câte personaje de poveste. 
În ultimele luni ale vieții ei, m-a innebunit cu un anume domn, fost consătean de-al ei, pe care îl chema Strolea și care avea buzele de nu mai puțin de patru degete, “ca ale ei”. Mi-am dat seama că acest om exista doar în încăperea unde era bunica și a plecat o dată cu ea. Pomenind de ei acum parcă îi readuc la viață, chiar dacă este doar una virtuala. Povestea cu acest domn Strolea, mi-a demonstrat că Internetul este foarte tânăr și în pofida vastității incomensurabile a ratat întâlnirea cu mulți oameni legendari ai timpurilor lor. S-au pierdut în colbul timpului cuvinte dragi oamenilor acelor vremuri trecute. Straița cu bătălaule a străbunicului (plasa cu uneltele de ascuțit coasa) a ajuns îngropată împreună cu ciubuleul pentru apă în curtea casei rămasă doar în inima bunicii. 
Bunica este singura mohândgheață pe care am cunoscut-o vreodată!
Bunicul mi-a adus în suflet muzica pe vremea când lămpile radioului se încălzeau mai greu decât corzile lui vocale. Dacă se alătura și bunica, erau un duet de neoprit până la miezul nopții. Nu găsesc cuvintele să descriu magia acelor seri lungi de iarnă! Se luau sistematic pe rând, cântările învățate la școală pe vremea regelui Carol al II-lea, romanțe din vremea tinereții lor, cântece patriotice nepermise de opresiunea comunistă și învățate de bunicul în anii grei de la Gherla. Seara se sfârșea invariabil cu pricesne și alte cântece bisericești, unele chiar compuse de el. Să nu vă spun cu câtă dedicație mă aruncam în colindele de Crăciun, deși greu nimeream nota diapazonului. Mă felicit pentru ideea providențială avută într-o vară când l-am rugat să-mi scrie aceste colinde. Literele acelui scris caligrafic mă răscolesc. Doresc să vă fac cadou colinda învățată de el în anul 1930 când era clasa in clasa I-a la o școală de sat ardelenesc. 

„Ce ne aduce Moș Crăciun

Tot ce e frumos și bun.
Un cal mic de călărit,
Cărți frumoase de citit,
O oiță frumușică,
Trâmbiță și săbioară,
Pușculiță și vioară,
Mere dulci ca să mâncăm,
Jucării să ne jucăm,
Și ne aduce clopoței,
Să ne bucurăm de ei.„

Dar să știți că mă și supăra serios bunicul. Niciodată nu mă lăsa să câștig cursele noastre de alergare pe faleza Mureșului. Aș vrea să pot da vina pe el că, după prima tinerețe, m-am apucat serios de alergat. Savurez de fiecare dată, după trecerea liniei de sosire, valurile de oameni fără un fir de păr cărunt și cu niște corpuri fără cusur de abia ajungându-mă din urmă. Cred că port pe față același surâs care îl avea el! 
L-am iertat pentru toate micile “răutăți” pentru că întotdeauna făcea ce vroiam. Mă ajuta chiar și să îl caut pe Winnetou, deseori ascuns prin aleea de castani de lângă casă. Nuielușele făcute de el erau arme redutabile în luptele în care îl răzbunam pe Winnetou pentru moartea tatălui său, Intschu-Tschuna.* 

Copilării…

*(a se pronunța Inciu-Ciuna).

Ligia Mateiu: M-am surprins plăcut când am luat decizia, relativ recentă, de a scrie în mod consecvent. Îmi place să introduc limbajul cald și prietenos al umorului delicat în domeniul științei și exprimării academice, considerat sobru și inaccesibil. Particip afectiv la fiecare text pe care îl scriu. Mă fascinează faptul că niciodată nu știu cum se va sfârși un text pe care îl încep. Eseurile umoristice cred că mă caracterizează cel mai bine. Le scriu cu ușurință și o plăcere incontestabilă. Momentele de melancolie sunt captate în scrieri „ceva mai serioase”. Sper să fie agreate de cât mai mulți cititori!