Călătorind prin Europa
De câte ori trec vara prin Austria, de pe dealul ce-şi odihneşte frumuseţea naturală şi arhitecturală pe Valea Dunării, mă priveşte cu mândrie barocă impunătoarea Abaţia din Melk. Oraşul Melk, de o eleganţă rafinată, plin ochi de turişti de toate naţionalităţile, i se roagă la picioare.
Nu rezist tentaţiei de a mă arunca în vâltoarea cochetului oraş. Las maşina undeva la periferie şi o iau la picior, cu slalomuri, printre sutele de homos smartphonicus dornici de a se imortaliza în poze cu vestigiuL istoric. De numele Abaţiei din Melk se leagă numele uneia dintre cele mai preţioase, fascinante şi complexe scrieri literare – Il nome della rosa (Numele Trandafirului), primul roman al marelui Umberto Eco, scriitor, filosof şi semiotician italian.
Mă las înghiţită de mulţimea pestriţă şi, după vreo două ore de vagabondaj turistic, mă aşez la masa unei terase, lăsându-mi ochii să se plimbe prin distinsa agitaţie a oraşului. La adăpostul unei copertine, unde îmi trag sufletul şi-mi las impresiile să se odihnească, în dezmierdarea răcoroasă a unei citronade, gândul meu îi însoţeşte pe călugărul benedictin Adso şi pe franciscanul William în labirintele Scriptorium-ului şi ale bibliotecii Abaţiei Medievale din Melk. Acolo, încerc să pătrund împreună cu ei misterele morţilor confraţilor benedictini. Graniţele timpului se şterg şi mă trezesc în plin Ev Mediu răsfoind Poetica lui Aristotel, căutând Cartea râsului, de care sunt legate toate crimele din roman. Văd în acelaşi timp cartea mea, în limba română, mult timp neatinsă, necitită, lăsată în România – un cadou primit în 1992 de la o prietenă. Revăd paginile îngălbenite de timp ale acesteia, acum în biblioteca mea din Belgia, 23 de ani mai târziu. Apoi, cu grabă, reintru, ca să nu pierd nimic din dezlegarea misterelor, în labirintul bibliotecii din Melk.
Mintea-mi selectează fără discernământ scene şi idei, întrebări şi răspunsuri, sare haotic de la dialectică la hermeneutică, cântăreşte numele personajelor şi pătrunde sensul nominalismului. Nu există ordine, timp – e doar spaţiul: Melk. Aici, la Melk, şi-a instalat Umberto Eco artileria stilistică pentru a dezbate idei filosofice îndrăzneţe: ideea că Iisus Hristos nu a râs niciodată – idee a manuscrisului pagân în jurul căreia se concentrează romanul. William, franciscanul inteligent care nu se lasă înşelat de intepretarea prin demonologie a faptelor, pătrunde misterele crimelor cu puterea minţii:
„În chipul acela schimonosit (al lui Jorge, călugăr cărturar care interzicea Poetica lui Aristotel, vrând astfel să interzică râsul) de ură împotriva filosofiei am văzut pentru prima oară portretul lui Antichrist. Antichrist poate lua naştere chiar din credinţă, din dragoste prea mare faţă de Dumnezeu sau de adevăr, după cum ereticul se naşte din sfânt şi cel bântuit de draci din clarvăzător. Teme-te, Adso, de profeţi şi de cei dispuşi să moară pentru adevăr, care de obicei fac foarte mulţi oameni să moară împreună cu ei, adesea înaintea lor, uneori în locul lor.”
Din nou gândurile mele bântuie prezentul unei Europe dominate de frică: atentate teroriste, fundamentalism religios, teorii ale complotului… Mai iau o gură de citronadă şi mă răcoresc. Deplasarea accentelor nu schimbă esenţa: religia ca instrument de manipulare, gândesc. Nici nu mai contează care religie.
Prezent-trecut, trecut-prezent: sunt în Paris, la Pantheon. În mijlocul lui – Pendulul lui Foucault demonstrând neîncetat mişcarea de rotaţie a pământului. Rememorez crima atroce din romanul Pendulul lui Foucault, care s-a petrecut doar pentru a pune mâna pe un plan imaginat, pus pe seama templierilor, de a stăpâni lumea prin controlul unor „curenţi telurici”- subteranele pariziene. Cercuri oculte, cabală, alchimie – toate sunt roadele unei minţi şi ale unui spirit extrem de cult, o bibliotecă vie – Umberto Eco. Şi toate la fel de reale pe cât e de reală şi Abaţia din Melk. Fascinantă construcţie, fascinante poveşti, teribile realităţi trecute şi prezente!
„ Stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus” (Dăinuie prin nume străvechiul trandafir, dar nu mai păstrăm decât numele goale.” – traducere Stella Petecel) ne spune Umberto Eco la sfârşitul Numelui trandafirului- „las scrierea asta nu mai ştiu pentru cine, nu mai ştiu întru ce”.
Nicoleta Beraru este scriitoare şi publicistă.
Debutează în 2018 cu volumul de eseuri si povestiri pentru adulti ‘Ardei iuti. Povestiri la imperfect’ pentru care a obtinut locul 3 la concursul Distinctii Cartea Anului 2018 al Organizatiei Itaca Dublin.
În 2019 publică romanul ‘Luluta si Petrisor sau povestea cuiburilor parasite’, care s-a aflat pe lista de preselectii a Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franta, si pe locul 2 la concursul literar Distinctii Cartea Anului, Dublin.
2020: coautor – volumul colectiv de proză „Diaspora ’20”.
2020: coautor – volum colectiv de proză „Nuante de piper si ciocolata”.
2021 – coautor – volumul colectiv „Români – Români europeni – Români belgieni„
Răspunsuri