Cetatea patimilor, un roman al Constantinopolului – Prin Marele Bazar

În 2004, Cornelia Golna a publicat primul ei roman, „City of Man’s Desire, a Novel of Constantinople” (Cetatea patimilor, un roman al Constantinopolului), care se desfășoară în atmosfera tulbure de la începutul secolului al 20-lea. Un roman de dragoste pe fundalul unor schimbări mari și revoluționare, cartea a fost tradusă și publicată în Grecia și Turcia. În Grecia a fost un bestseller cu peste 20.000 de exemplare vândute. Mai jos, un fragment din capitolul 1, tradus în românește de Mircea Bucurescu – o vizită la Marele bazar.

Pe când pășeau în scuarul portului, aerul îmbibat de mirosurile amestecate ale mării le invadă nările. Piața era înțesată de cumpărători și inundată de strigătele din rărunchi ale vânzătorilor de pește și birtașilor, care se străduiau cu orice chip să agațe trecătorii. Acest cor tumultuos era întregit de litania zarzavagiilor din spatele tarabelor încărcate cu grămezi de ardei iuți, roșii și pepeni.
Ceva mai încolo, o combinație de emanații exotice din saci ticsiți cu condimente roșii și galbene umpleau insidios atmosfera cu o misterioasă aromă înțepător-apetisantă. Pătrunseseră în teritoriul fermecat al negustorilor de mirodenii. După aceștia se înșirau comercianții de fructe uscate – nuci. smochine, curmale. Și imediat alături vânzătorii de dulciuri, gesticulând îmbietor spre deliciile expuse: halva, loukoum, cataif și baclava. Cele trei căzură de acord că la întoarcere vor poposi aici din nou. Dulciurile orientale erau o tentație irezistibilă.
Își croiră așadar drum prin piață cu ținta Podul Galata, cufundându-se în fluviul uman ce se scurgea spre latura Stambul al Cornului de Aur. Capete curioase se întorceau să le urmărească din priviri. O expoziție de fesuri, meloane și turbane de sub care se aținteau căutături insolente. Indivizi care se uitau după femeile neînsoțite și le măsurau, neîncercând nicio clipă să își ascundă curiozitatea. Unii le priveau fix, provocator; în timp ce alții, atingând în treacăt și dinadins umărul Teodorei, șopteau apropouri libidinoase, chiar dacă neinteligibile. Elisabeta își simțea nervii zbârnâind de iritare.
Bodogăni pentru sine:
– Ai zice că până acum n-au mai văzut niciodată o femeie.
O trase pe fiica ei mai aproape.
Trecând de port, intrară în piațeta străjuită de Noua Moschee. Și acest loc era năpădit de freamătul dimineții în toi. Femei și bărbați din toate colțurile orașului își făceau drum spre Marele Bazar, trecând pe lângă vânzători ambulanți ce ofereau tot felul de mărunțișuri în speranța că vor câștiga măcar atât cât să mai aibă ce mânca încă o zi. 
Un impozant portal de piatră prin care se tălăzuiau necontenit mii de suflete vestea intrarea în hală. Înăuntru totul era scăldat într-o lumină galbenă ce se vărsa prin lucarnele din plafonul boltit.
Ciorchini de cumpărători înconjurau gheretele și tarabele înșirate de-a lungul coridoarelor. Ochi zâmbitori scânteiau în anticiparea târguielilor, dinți de aur sclipeau în guri zâmbitoare și vorbărețe. Îndeosebi culoarul cu țesături părea să fie copleșit de mușterii. Cele trei își croiră drum printre doamne în rochii de zi cu volane, viu colorate, și pălării înzorzonate cu pene pestrițe, altele acoperite cu șarșaf-uri cenușii și negre, care le ascundea toată făptura în afară de ochi și un gust vestimentar asemănător cu cel al suratelor creștine. Toate studiau ofertele, unele pipăind materialul, altele frecându-le ușor de obraji. Toate aveau același gând: noi rochii de vară cu volane și dantele, toate confecționate pentru a reflecta ultimul răcnet al modei estivale pariziene din anul acela.
Se opriră în centrul insulei, unde un chioșc expunea metraje de damasc, brocarturi și imprimeuri subțiri, toate întinse ademenitor la îndemâna clientelei. Marie a fost din prima clipă fascinată de minunățiile din fața ei, dezmierdând pe rând fiecare țesătură, nefiind în stare să decidă care i se părea cea mai frumoasă.
Înaltă și mlădioasă, cu aproape un cap peste mama și sora ei și, desigur, peste majoritate femeilor din jur, Teodora a stârnit din nou priviri și zgâiți curioase. Examina  mărfurile din fața ei cu o concentrare exagerată, aparent indiferentă la senzația pe care tânăra ei feminitate o crease în preajmă.
Culoarea din obraji contrasta admirabil cu tenul ei sidefiu. Pentru câteva clipe o licărire în ochi, o expresie de triumf, străbătu masca imperturbabilă pe care și-o adoptase, devoalând o scăpărare de emoție lăuntrică.
Elisabeta dădea deja semne de oboseală în culoarul congestionat. Trupul ei plinuț începea să geamă în strânsoarea corsetului și sub pălărie i se formaseră broboane de sudoare. În ochi îi lucea o expresie de îngrijorare, trădându-i crescânda stare de neliniște pe când îmbulzeala se îndesea în spațiul închis.
Teodora plimba printre degete un material bej deschis, gofrat – asta era ceea ce dorea. Marie se strâmbă. Prefera rozul vaporos de alături. Însă Teodora era de neabătut. Îi spuse mamei:
– Asta e tocmai ce aveam în minte. Cred că o bentiță de dantelă la gât și manșete va fi destul ca să o învioreze..
Marie își rostogoli ochii, mimând o neîncredere zeflemitoare. 
– Câtă modestie ! E de-a dreptul uluitor, surioară, cum în noianul ăsta de țesături minunate, tu te găsești să alegi cea mai posomorâtă, cea mai anostă culoare din câte există. Încă nu ești domnișoară bătrână.
Teodora ridică din umeri. Tachinările surorii ei nu o impresionau. Însă înainte de a găsi o ripostă potrivită, mama ei puse capăt schimbului de replici. Făcându-și vânt cu mâna, Elisabeta le îndemnă să se grăbească, înainte de a se topi de tot în zăpușeală. După ce îi dădu vânzătorului instrucțiuni cu privire la numărul de metri ce trebuiau decupați din materialul bej creponat, se întoarse spre mezină. Aceasta tot nu se hotărâse. Ce să aleagă din această bogăție copleșitoare ? 
Marie o rugă mieros
– Nu putem să ne întoarcem la prima gheretă, mamă ? Te rog. Era acolo un albastru la care trebuie să mă uit o dată.
Elisabeta oftă. Iritarea și disconfortul îi accentuau evantaiul de riduri, „laba gâștei” din colțurile ochilor rotunzi, acum obosiți, făcând-o să își arate cei cincizeci de ani. .
Pe când făceau cale întoarsă înfruntând valul mulțimii, depășind tarabă după tarabă, pe Teodora o izbi o scânteiere. În stânga era domeniul bijutierilor, un labirint de mici coridoare incendiate de sclipirea aurului și argintului.
Zise nestăpânit:
– Voi două mergeți mai departe. Vă aștept aici.
Se întoarse fără să aștepte un răspuns,. Acum era înghițită de furnicarul cumpărătorilor.
Teodora simțea întotdeauna o atracție irezistibilă pentru bijuterii. Nu prea purta, însă vederea lor o fascina și o ademenea. O gamă abundentă îi răpi privirea. Pe o tejghea se aflau întinse brățări masive din argint și aur, filigrane delicate, colane cu safire, inele cu rubin, lanțuri groase și pandantive grele. În mijlocul acestor giuvaeruri eclatante stătea un armean cu fes și mustață stufoasă. După felul în care privea, era dureros de conștient că avea marfă inestimabilă. Ochii săi negri îi implorau pe trecători să se oprească, să îl ușureze de acea splendoare aproape insuportabilă.
Teodora păși ușor afectat înspre negustor, cu o studiată ignorare a celor care întorceau capul după ea – și nu erau puțini. Statura ei înaltă, știa asta, o făcea să iasă în evidență. Și chiar dacă inconștient era profund măgulită de privirile admirative, eschiva căutăturile onctuoase și impertinențele rostite în surdină întorcându-și ochii în altă parte. Să fii neînsoțită într-un loc public era totuși un fel de aventură, cu toate riscurile ei…Se simțea parcă puțin rușinată, deși nu făcuse nimic care să justifice un astfel de sentiment.
Bijuteriile erau îndrăznețe și sălbatice. Strălucirea glacială a unui grup de piese din argint decorate cu turcoaze contrasta brutal cu tenta mai caldă a aurului și rubinelor. Nu era aici nicio subtilitate, nimic din eleganța pariziană rafinată. Colierul construit din șiruri de petale din argint garnisite cu turcoaze mărunte, cerceii de aceeași factură, inelele grele și brățările masive erau fără doar și poate de proveniență răsăriteană, concepute pentru a emana o senzualitate orientală. Teodora scutură încetișor din cap cu aerul expertului. Acest ansamblu strident de giuvaeruri țipa a vulgaritate. Trebuie să fi fost inspirate de vreo străveche cultură barbară, Egiptul antic, sau Mesopotamia, cu rostul de a evoca dichisurile unei regine păgâne.
Culese cu atenție o brățară – argint gravat și bătut cu pietre ovale. Armeanul își basculă ușor capul, un gest calculat, menit să o îmboldească. În ciuda atitudinii servile şi a ochilor melancolici, bijutierul era un fin observator al naturii umane. Înțelegea că adesea seducția cerea foarte puțin: o bijuterie frumoasă nu avea nevoie de cuvinte, niciun ajutor din partea lui pentru a prinde în mreajă o inimă de femeie.
Teodora își prinse brățara în jurul încheieturii și își admiră mâna suplă, cu degete lungi, reliefată de banda metalică sclipitoare. Îi aruncă o privire vânzătorului, după care clătină din cap. Era mult prea agresivă pentru ea – parcă voia să spună.
Armeanul ridică din umeri evaziv. Expresia admirativă din ochii săi grăia limpede că nu-i împărtășea aprecierea. Fără nicio vorbă, extrase un inel și îl așeză pe tejghea în fața ei. Era format din două cercuri, unul deasupra celuilalt. În cel de jos, mai mic, se afla o lună din turcoaz. Era flancată de spirale, la rândul lor atașate de aripi din argint, care se îngustau terminându-se într-o bandă netedă. 
Teodora studie alcătuirea alambicată, după care îl privi iscoditor pe bijutier. Acesta dădu din cap încă o dată. Ea își trase inelul pe deget și îl ridică în lumină.
Armeanul spuse aproape șoptit în turcă, limba comună a tuturor locuitorilor din acest oraș.
– Este un motiv străvechi. Soarele urmărindu-și iubita, luna; ea şi-a îmbrăcat aripi pentru a fugi de el, care ar vrea să-i răpească inocența.
Un inel frumos, fără îndoială. Lucrătura era delicată. Soarele se rotea în zbor deasupra lunii – părea să o fi prins, în sfârșit. Teodora se încruntă – chiar așa spunea într-adevăr povestea, sau negustorul ăsta făcea haz pe seama ei ? Însă în ochii slugarnici ai acestuia nu era nimic care să sugereze ironia. În definitiv, de ce ar fi dorit să ofenseze un potențial cumpărător ? Se hotărî să nu țină seama de vorbele lui. Își plimbă degetele pe o broșă ce înfățișa două albine agățate de un fagure. Alături de aceasta se afla un pandantiv în formă de corabie cu provă înaltă și atât de multe vâsle încât semăna cu un miriapod. Și apoi niște cercei întruchipând delfini, brățări cu înfățișare de șerpi, și o brățară de farmece de care atârnau pești încrustați cu pietre scumpe.
Cu toate acestea atenția îi fugea mereu înspre colierul în chip de păun sclipitor, și sutele sale de ochi din turcoaze; strălucirea superbă o ispitea, îi trezea dorința de a-l atinge, de a-l simți în jurul gâtului și a umerilor.
Urmărindu-i privirea fascinată, armeanul desprinse cu grijă colierul din cârlige și îl așeză în fața Teodorei. Apoi întinse mâna sub tejghea, de unde scoase o vechitură de oglindă dreptunghiulară, cu ramele ușor ruginite.
Ținându-și colierul în dreptul gâtului, își dădu seama din prima clipă că nu se potrivea cu taiorul scorțos. O piesă de bijuterie atât de îndrăzneață cerea un fond pal, discret, care să evidențieze din plin frumusețea dominantă a podoabei. Se debarasă de taior și lipi colierul de bluză. Dintr-o dată îi simți vibrația, splendoarea în forma ei completă și pură. Potrivindu-și-l în fel și chip, Teodora era aproape vrăjită de strălucirea nerușinată a ochilor scăpărători 
Imperceptibil, armeanul îi inventarie făptura zveltă. Ce frumusețe trebuie să ascundă sub această rochie modestă ! Umeri albi, sâni de albeața laptelui, mici și rotunzi; un mijloc subțire, șolduri suple și catifelate legănându-se în fața lui, invitându-i mângâierea. Goală în fața lui, înveșmântată numai cu bijuterii – metal rece pe piele caldă, cei o sută de ochi din smalț albastru și argintul, scânteind și mișcându-se cu un clinchet ușor pe sâni în ritmul dansului ei, un cordon de argint în jurul taliei, brățări în jurul încheieturilor și gleznelor, grele și late, precum cătușele…
O văzu zâmbind la propriul chip oglindit. Avea nevoie de încă o piesă pentru a completa tabloul. Negustorul întinse din nou mâna sub tejghea și o scoase:
– Probați, Mademoiselle – cred că se potrivește cu inelul…
– O diademă !
Era cât pe aci să spună că nu îi trebuia o diademă – dar, la urma urmei, îi trebuia oare ceva din toate astea ?
Își scoase pălăria cu grijă, pentru a nu își deranja părul. Apoi, privind în oglinda pe care armeanul i-o ținea curtenitor în față, își așeză coroana de argint pe cap. Erau două cercuri: luna din turcoază, flancată de spirale și aripile care se îngustau într-o bandă netedă, apăsată pe fruntea ei; deasupra acesteia stătea soarele, triumfător.
Era înmărmurită de propria imagine. Un aer de măreție îi impregna ținuta, transformându-i expresia incertă într-una de nobilă maiestate. Până și armeanul se retrase puțin, ca şi cum servilismul său obișnuit se preschimbase în veritabilă deferență.
Teodora nu se recunoștea, nici nu reușea să înțeleagă intensa senzație de libertate care brusc îi invada trupul. Era frumoasă. Conștiința acestei descoperiri o făcea puternică și exuberantă..
Simțea ochi ațintiți asupra ei, însă nu s-a întors. Era cât se poate de firesc, desigur, să fie admirată, adorată. I se cuvenea. Senzația deveni mai puternică, dar rezistă – ochii aceia parcă o sfredeleau.
Auzi o voce:
– Priviți, o prințesă ! 
Un grup de femei se adunaseră la gheretă pentru a o privi împodobită cu minunile acelea. Zâmbeau şi o încurajau să pună pe ea mai multe obiecte.
Însă vraja s-a rupt. Ce făcuse, îngăduind gândurilor ei fanteziste să o cotropească în fața acestui omuleț hrăpăreț ?  Se cutremură imaginându-și că negustorul o lua probabil drept o gâsculiță ce se lasă sedusă de asemenea farafastâcuri. 
Se uită la armean. Acesta își coborî ochii, ca și cum ar fi vrut să-i ușureze stânjeneala.
Își desfăcu cu grijă colierul cu turcoaze și îl așeză pe tejghea în fața lui. Fără să vrea, oftă. Era frumos, nimic de zis. Își scoase inelul și brățara. Alte femei i-l luară din mână cu aviditate.
În sfârșit, își duse mâna la diademă, coroana regală; armeanul îi ținu încă o dată oglinda. Cu adânc regret, se mai privi încă o dată.
Însă deodată observă pe sticlă că niște ochi de culoarea aurului o devorau. Pentru câteva clipe asupra ei zăbovi incandescent o privire în care se citea neîncredere amestecată cu durere și o bucurie de nestăvilit. Apoi dispăru. Înspăimântată, Teodora se răsuci cu iuțeală. Într-o fracțiune de secundă zări o siluetă înaltă, înveșmântată în alb care tocmai dispărea după colț. Brusc cuprinsă de frig, ușor înfricoșată, răsuflă ușurată văzându-și mama și sora făcându-și drum spre ea.
Acum ghereta era asediată de femei care cercetau cu lacomă fervoare marfa armeanului, pentru ca până la urmă să o lase mai moale și să cumpere doar flecuștețe. Zâmbetul servil nu dispăru niciun moment de pe buzele neguțătorului, chiar dacă ochii îi sticleau pe când lirele se rostogoleau în cutia de încasări. Instinctul nu îl înșelase – această căprioară, această lebădă, cu gâtul şi mâinile grațioase, cu pielea albă ca laptele, cu inocența și senzualitatea ei – cu părere de rău își suprimă gândul lasciv la ceea ce nu avea niciodată să se întâmple – atrăsese cârdurile de găini și rațe la tejgheaua lui, acestea sperând în zadar să se transforme și ele în lebede.
Privindu-și sora, în postura aceea meditativă și regală, cu diadema încă pe cap, Marie exclamă:
– Ia te uită ! E minunată. Lasă-mă s-o probez și eu.
Elisabeta o măsură pe Teodora cu plăcută surprindere, plină de admirație pentru copilul ei mai vârstnic. Era un amestec curios de trăsături fine și pronunțate, ochi migdalați cu contururi delicate, căprui închis, însă atât de intens cafenii încât băteau în negru, un nas bine modelat, însă cu nările o idee prea dilatate, buzele o idee prea cărnoase, un corp de menadă, dar o idee prea înalt, prea subțire și gingaș. În acest oraș cu atâtea seminții și rase, ea se distingea de departe, întocmai ca tatăl ei. Era mândria lui Leonida. Acesta vedea în ea sângele neamului său, mândria unei rase de munteni, înalți, viteji, neîngenunchiați. Dar delicatețea, fragilitatea ? Oare să fi fost daruri din partea mamei ? Iat-o acum în toată splendoarea: o regină, mândră şi vulnerabilă – o minunăție de fiică.
Teodora își scoase diadema și începu să își aranjeze părul. Punându-și coroana pe cap, Marie se admiră în oglindă:
Examinându-se cu un ochi critic, zise:
– Parcă mă prinde, nu credeți ?
Surprinse imediat căutătura mamei și, cu un oftat, își scoase podoaba. Femeia de lângă ea, o frumusețe în amurg cu ochi puternic fardați și păr roșcat, luă diadema din mâna fetei și și-o puse pe cap.
Armeanul i se adresă lui Elisabeta:
– Doamnă, dacă am permisiunea.
Continuă pe un ton confidențial:
– Doresc să fac cadou acest inel. Este o copie fidelă, vă asigur, a unei piese găsite într-un cavou din Anatolia, parte dintr-un tezaur secret care cândva a aparținut unei regine din vremuri străvechi.
Schiță un gest semnificativ înspre cucoanele care înconjurau chioșcul și continuă:
– Fiica dvs. mi-a adus mult noroc în această zi, binevoind să ia în seamă noua mea colecție. Vă rog.
Întinse palma, în care ținea inelul splendid gravat cu soarele și luna.
Elisabeta se uită la obiect pentru câteva clipe, apoi scutură din cap și răspunse, în varianta ei cu accent a limbii locale:
– Sunteți mult prea amabil, domnule, dar fiica mea nu e regină. Aș prefera să cumpăr două lanțuri de argint, câte unul pentru fiecare din fetele mele.
Armeanul dădu din cap în semn de conformare și scoase la vedere două dintre cele mai frumoase, cele mai fine lanțuri.
– Sunt ale dumneavoastră, doamnă. Dar tot ca dar din partea mea. Să nu mă refuzați, vă implor ! Acesta este felul meu de a răsplăti soarta.
Le așeză cu deosebită grijă într-o cutie, pe care i-o îndesă în mâini. Nereușind nicicum să îl abată pe bijutier de la intenția lui, Elisabeta se văzu în cele din urmă obligată să accepte cadoul în numele fiicelor ei.
Din chioșcul lui, armeanul privi în urma celor trei femei care se depărtau; apoi se întoarse și își inspectă cu glacială bunăvoință clientele. Parcă și vedea metalul rece tresăltând pe trupul lor despuiat, o sută de ochi de păun încercuindu-le gâtul fleșcăit, sclipind și scânteind deasupra sânilor ca niște pepeni galbeni răscopți, ondulându-se în ritmul dansului lor, încheieturile și gleznele ferecate în cătușe încrustate cu giuvaeruri….

Cornelia Golna (corneliagolna.com) este o scriitoare și traducătoare. S-a născut în Bucureşti, fiica unui aromân din Grecia şi a unei românce din Dobrogea, dar a crescut în Statele Unite, unde şi-a luat şi masteratul în limbile clasice. Este căsătorită cu Jan Willem Bos, traducător și scriitor olandez, și locuiește în Olanda. În anul 2004 i-a apărut romanul istoric City of Man’s Desire. A Novel of Constantinople („Cetatea patimilor. Un roman al Constantinopolului”) care a fost tradus în Grecia, unde s-a bucurat de un mare succes de public (trei luni pe lista de bestsellere) şi Turcia, iar al doilea roman, Tainted Heroes, a apărut în anul 2017. Tainted Heroes a fost tradus în română de Mircea Bucurescu cu titlul „Eroi pătaţi” și a apărut la Editura Eikon in mai 2019. În 2020, a fost tradus în limba aromână de Maria Bara și a apărut la Go-Bos Press.
Cornelia Golna a tradus opere de literatură și lucrări de critică literară din română, neerlandeză și franceză, printre altele nuvelele lui Norman Manea October, Eight O’clock (New York, 1992) și o antologie de poëzie moldovenească (Paris 1996). În momentul de față Cornelia lucrează la un nou roman.