Fragment din Stella de Cristina Pop

După Revoluție am citi tot mai mult jurnale, începând cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, continuând cu Mihail Sebastian, Eliade, Steinhardt, chiar și Iorga cu “Jurnalul ultimilor ani”. Simțeam nevoia să mă adâncesc în pielea unor oameni de prestigiu și să retrăiesc viața mea de dinainte prin crâmpeiele lor de trăznet și lumină adusă cu mare risc într-un prezent ce ni se pregătea încă de pe atunci. Cât de iluzoriu este prezentul și în același timp salvator! Mă întorc la momentul Paștilor când în copilărie percepusem bombardamentul din 1944, despre care scriitorul Mihail Sebastian scria în jurnalul ultimilor săi ani: „Primele zvonuri venite din oraş (o bombă pe Brezoianu, una pe Strada Carol) mi s-au părut născociri. Cînd am ieşit spre centru, o stranie agitaţie nervoasă însufleţea străzile, parcă mai mult din curiozitate decît din groază. Abea mai tîrziu ne-am dat seama de întinderea dezastrului.” 1984 de George Orwell îmi amuțește gândirea. Nu din cauza nemaiauzitului, ci din cauza legăturii pe care o fac cu anul de glorie 1948. Adică atunci când eu trăiam un an teribil în nehotărârea și schisma în care era aruncată lumea a existat cineva care a prefigurat viitorul atât de sumbru încât chiar s-a întâmplat. Faliile acestea de informare ne-au făcut inegali unii în fața altora și războiul sfârșit s-a reluat într-o altă formă tristă, schimonosită a societății estice. Frontul Național era o marionetă a gândirii noastre ce se agăța de vise irealizabile. Un nou cutremur ne parcurge ființa, cine știe iar către ce finalitate ne îndreptăm. “Drumurile noastre toate se vor întâlni vreodată?… “ mă atenționează Dan Spătaru din radioul meu vechi, cadou de nuntă, la care ascultam în anii ’50 glorificarea stalinismului, apoi popularul program devenit deja pur românesc, atât de absorbit, evident internaționalizarea noastră sfârșise în plaiul cu flori al ogrăzii, o fermă a animalelor. Acum mă simt ca un mamut trezit din fosilizare. Evident că voi citi și voi auzi multe confirmări în timpul acesta de pe urmă, totuși prefer să fiu cuminte și să nu îmi speriu judecata, în fond vechii greci sunt încă de actualitate de mii de ani și pe fondul mișcărilor politice îmi mai adaug și stratul caragialesc, să văd în lumina orientală toată tevatura ce ne-a luat aerul gândirii așezate. Știam, da, era evident, am trăit, dar mă așez în papucii lui Orwell, în ai lui Churchill, în ai mătușii de la țară, în ai ultimilor monarhi, în ai copiilor nenăscuți sortiți unor vremuri din care au ales ce putea fi mai bun. Dar ce a fost bun? Inutil să mai analizez acum trecerea, nu am fost singuri pe acest pământ, sub acest soare, dar ne revendicăm tot timpul din lipsa și necutezanța noastră.

Viața e în altă parte. Îmi place. Citesc și împrumut în ultima vreme doar Milan Kundera de la Biblioteca Județeană. La liceu nu găsesc toate cărțile, și apoi, oricum anul trecut am primit diplomă pentru cea mai avidă cititoare. Ador să mă lăfăi în mirosul paginilor vechi, al copertelor scorojite și în luxul gândirii marilor scriitori, filozofi, autori. Dacă am auzi cărțile vorbind ! Visez că atunci când se lasă noaptea peste oraș și micul bloc al anilor ’50 în care locuiesc, cărțile prind glas și fac un vacarm în biblioteca de la etajul 1 al colegiului meu. Mă țin de balustradă și ascult, e o multitudine de ecouri dezlănțuită în aer, cuvinte sonore, aclamații, povești, farmecul unor epoci de altădată toate puse la păstrare între paginile încorsetate în rândurile rafturilor. Evrika ! Am găsit în visul meu firul roșu al omenirii căutatoare de adevăr, de aur, de Sfântul Graal, de mântuire, de nemurire, de viață veșnică, de tinerețe fără bătrânețe. Dacă ar știi Faust pe ce tron stă omenirea, și Schopenhauer, Leibniz, Diderot, academicieni ai tuturor vremurilor, doctori, pictori, ingineri, artiști, matematicieni, literați dormim toți pe comoara lumii fără să ne trezim din metempsihoză. Viața e în altă parte, nu în orașul pus în mișcare de troleibuz, nici în bătaia ceasului de pe turn, nici între paginile unui sufleur, viața iese din acea fosse, din adâncitura creierului în suflet, din groapa de gunoi a umanității în care se aruncă an de an amintiri netriate, experiențe retezate în fașă, neînțelegerea rostului personal și frica de viață. Iubirile caraghioase se înfiițează peste tot în orașul acesta, în fiecare primăvară prind aripi și cuprind nevăzutul.

Omul supraviețuiește și creează în funcție de pământul dobândit. Pot monologa singură cât doresc în chilia mea matriarhală și filozofică pe deasupra, mă aud doar coperțile cărților. De când sunt singură și am ales să mă detașez de cele ale vieții consumative inutil, îmi dau seama că îmi revin atâtea amintiri din copilărie. Munca mea mă ține în pasul vremurilor noi, vâslesc pe această mare a cunoașterii și mă rog să nu mi se ceară să hotărăsc în ce fel au stat, stau sau vor sta lucrurile. Pentru mine viața e un buchet de liliac pe care îl miros și care mă cuprinde în îmbrățișarea lui cu totul. Dumnezeu a creat atât de frumos lumea încât e prezent în buchetul meu, printre lacrimi, printre zâmbete, printre imbecili și înțelepți, pe ploaie sau soare.

Imagine reprezentativă: Liliac la Serele Regale din Bruxelles, 2023