Lumea cu capul în jos

Am fost creați în armonie
cu cerul și pământul, 
cu soarele și luna, 
cu apa și focul. 

Până să uităm
cui aparține pământul, 
totul respira
în suflarea vântului. 

Când ne-am privit 
în oglinzi mincinoase 
și ne-am văzut zei, 
lumea s-a prefăcut în cioburi.

De atunci,
nu mai simțim durerea celuilalt, 
căci arde prea tare a noastră. 

Nu mângâiem, 
de teamă să nu fim pedepsiți.

Nu întindem mâna, 
să nu dăm semne de slăbiciune.

Nu iertăm, 
să nu pierdem fărâma de putere 
pe care credem c-o avem.

Trăim singuri,
păzindu-ne unii de alții,
închizându-ne 
în închisoarea singurătății 
și aruncând cheia 
în groapa adâncă a uitării.

Articole asemănătoare

Cicatricea

De pe fața fragedă a unui copil  vorbește în limba focului  o cicatrice,  urma unei boli ne-ndurătoare. Și totuși,  nu aceasta e rana care-l doare. …

Ghiocei

Ghiocei suflați de vânt,clopotesc de sub zăpadă un preludiu printre fulgi ce doinesc… o primăvară.Un alai de clopoţei fac să tremure zăpada, cu ardoarea care-şi cântădorul – dor de primăvară.Cu…

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *