Fagurii de Miere

Lelea Todosâia era o femeie uscățivă, înaltă, îndoită de spate. Te privea cu niște ochi pătrunzători, băgând în seamă, ușor, orice amănunt.
Zâmbea rar, iar vorba-i calmă te făcea să crezi că te-ai înșelat în privința sa, că ai judecat-o greșit. Nu, nu era om rău, așa cum părea… Părea numai…
Venea mereu la familia aceea numeroasă, cu faguri de miere în traistă, de la stupii pe care-i ținea în prisaca din spatele casei. Îi aducea pentru copiii mulți ai femeii, mai ales când mama lor se ducea la oraș să mai nască unul. Erau străine amândouă, străine în sat străin, iar ea o cunoștea bine pe bunica micuților, cu care depăna povești din satul natal, din anii când trăia acolo. Cine, ce, când, cum…? Urmărea șirul povestirii, însă, punea atâtea întrebări!
-Da’ numai pe fătuca asta o are Ileana? Îi tare harnică. Mie nu mi-o dat Dumnezeu copii… Doamne, nu mai veneam pe lume! La ce mi-i bună atâta avere? Pentru cine ne-am zbătut atâta?
-Da’, nepoți n-ai? De la surori?
-Am, da’ nu vre cumnatu’ să mi-i deie! Am adus vreo două nepoate… n-o vrut să steie cu noi. Ultimu’ o fost mai mărișor și, când s-o dus, s-o dus cu tăți banii din casă. Am mai avut pe unu’, pe altu’, la cătat de vaci… Da’ auzi, până mai stai dumneata s-o ajuți pe Ileana, nu mi-o lași mie pe Florița, să doarmă cu mine, că tare mi-i urât, sângură! A’ meu îi dus pe munte, cu număratu’ oilor la stână, și nu vine degrabă! Ce zâci, mi-o lași? Ți-o aduc înapoi, cân’ vrei! Îmi trimăți vorbă, numa’…
O ia pe Florița și pornesc amândouă, cu căruța și caii cu care femeia venise de la mai bine de patru kilometri dincolo de sat, unde locuia. Casa, șura și averile sale dădeau spre dealul și pădurea întinse până aproape. Acolo, în mijlocul pădurii, în locul rărit, cu iarbă, zis Pripor, femeia păștea vacile, vreo șase, doi cai, cincisprezece oi și douăzeci de capre.
Despre ele, povestea mereu, ca despre copiii ei. Acum, rămăsese fără păstor și nimeni nu știa de ce.
-Nu-i pune dumneata nu știu câte haine cu ea, doară am cu ce o îmbrăca…
Pe când ajung ele acasă, n-apucă bine copila să privească mirată la câte acareturi avea femeia, că, de cum coboară din căruța, o ia și o duce în bucătărie. O îmbracă cu un sarafan din catifea roșie, gros, unul de o mărime universală. Cusut cu pături, pe umeri și la brâu, ca să poți să-i dai drumul cât doreai, avea mulți nasturi și era destul de nespălat.
-Lasă că-i bun! L-o purtat încă două fete, da’ n-o vrut să rămână… O plecat… S-o dus…
Fetița nu înțelege nicidecum de ce plecaseră toate, de ce nu le plăcuse acolo. Lelea le dădea faguri dulci, miere de albine…
-Placu-ţi, Floriță, ardeii copți? Mă-ta nu are vreme să vă facă! Doară are cilezi mulți… Io îți fac…
E adevărat, simțise că fetiței îi plăceau ardeii copți, că îi place să se uite seara la televizor sau să asculte radioul. Îi făcuse pătuc numai pentru ea, cu plăpumucă… singură.
Toate bune, până femeia o luă cu ea, de cu noapte, să ducă turma la păscut pe Pripor.
-Ia, bota asta în mână și dă-le din spate! Da’ ce, crezi că te-or asculta, altfel? Mână-le cu bota! Ce dacă n-ai mai făcut asta? Ai picioruce bune, du-te, fuga! Du-te după ele!… De ce o lași să intre în pădure? Dă-o înapoi! Ce păzești? De ce ți-am dat de mâncare? Ba, ți-am pus și în trăistuță… Vezi că te pârăsc la barbatu-meu, și-apoi…
Nu știa Florița ce-i pâra ea bărbatului, că acela nu se uita prea frumos la ea.
-Vai, să nu afle, că te sfădește!
Dintr-o dată, fetița o citește. Înțelege. Nu mai era femeia miloasă, blândă, care le aducea, ei și fraților, faguri dulci. Nu. Ea era stăpâna, fetița, sluga. De aceea plecaseră toți, lipsindu-se de faguri. Poveştile sale erau amăgele, iar copila vedea bine asta.
-Ai scăpat vacile în pădure? Te du să le aduci înapoi! Cum îi ști! Eu nu pot veni, că am de lucru! Mai și plouă… Ia bota și du-te!
Singură? Dar ea nu venise să-i pască turma leleii Todosâia. Nu pentru asta o ceruse de acasă…
Cu bățul ridicat, fuge, adună vacile, oile, caprele… Au început să o cunoască și ele. Greu, le aduce acasă. Ploaia o udase până la piele. Curgea, înainte ca ea să se pornească. Era udă la picioare, udă pe cap…
Adoarme, tremurând. În somn, o apucă frigurile. Vede… visează… tresare… plânge…
-Mama!… Tata!…
Își strigă pe nume și frățiorii. Îi e dor de cel mic…
În ultima vreme, vorbește mult în somn. Tușește. Îi e frig. Vacile… Oile… Caprele…
-Vai, tu copilă, ce ne-ai speriat! Da’, ce-i cu tine? Eu nu am medicamente să-ți dau! Te duc la tatăl tău. Mă omoară dacă pățești ceva…
-Da… Vreau acasă! Mi-i dor… Nu mai pot…
Dar, nu. Femeia nu renunță ușor. Vede că fetița începe să-și revină. După trei zile de stat în pat, se ridică. Aleargă din nou, pe Pripor, după vaci și după oi. Cine? N-are cine…
-Lele Todosâie, o trimăs vorbă tatăl copilei, să o duci înapoi. Zâce că nu ți-o lăsat-o decât trei zile. Ia, o trecut două săptămâni. Să i-o duci…
-Îhîîî, i-oi duce-o, dară..! Da’ ce, nu mai are și alți cilezi? Are bugăți… Că mie, cine mi-o păzi vacile?
Cu mare greu, după câteva zile, femeia n-are ce face… Tatăl copilei trimite vorbă să i-o aducă. E supărat. Și ei, acasă, o visează pe Florița.
-Iată, o poruncit tată-to, pe Ion, să i te duc!
Căruța pornește înapoi, spre casă. Ajung în fața porții. Frații mai mici îi sar Floriței în brațe. Mai-mai să n-o recunoască. Era atât de slabă… Ochii i-s ascunși în fundul capului… Tușește…
-Draga tatei! Cât te-am lăsat eu să stai?
Copila se uită întâi la femeie, ea se preface că nu înțelege, își întoarce ochii, apoi, își privește tatăl. Se simte atât de vinovată… Cum să-i spună? I-a lăsat și s-a dus, amăgită de… fagurii dulci de miere. Singură, nu putea să se întoarcă. Era departe… Și nimeni nu ar fi crezut-o!
Ce pătimise în două săptămâni, se vedea pe chipul ei, prea slăbit…
Femeia cu fagurii iese pe poartă. Repede. Se mai întoarce o dată, privește viclean pe sub sprâncene, să se asigure că fetița tace.
„Dacă asta îi rânduiala lui Dumnezeu, las-o, n-o strâca! Îi păcat!”
Asta aude Florica, repetându-și cu glasul sufletului ceea ce bunica îi spunea, adesea.
Acum, înțelegea! Înțelegea bine.
Și era bucuroasă că portița se închise, pentru totdeauna, în urma femeii. A femeii cu fagurii de miere…

sursa foto: google.com – Țărăncuța cu ulcior, Nicolae Vermont (1866-1932)