Povești din sat: „Rătăceam într-o grădină…”

Chipul mătușii mai lăsa să se vadă, la cei 80 de ani ai săi, multe dintre trăsăturile frumoase ale femeii blânde, vesele și bune la suflet… Împăcată cu Dumnezeu.
-Auzi, mătușă Anuță, cum era mai demult, când umblai dumneata la colindat? Mai știi?
-Mai știu… Eram copii și așteptam Crăciunul, cu atâta drag! În ajun, ne îmbrăcam cu ce aveam – că nu puneam mare preț pe haine -, și porneam la colindat. De cu seară. Da’, întâi, porneau feciorii, înaintea fetelor. Se zicea că ei aduc noroc la casă, nu pagubă; asta știam. Trebuiau să intre în casă înaintea fetelor. Umblam prin tăt satu’, până ne săturam. Luam trăistuțele pe umăr și colindam din casă în casă. Atâta așteptam să mergem la colindat! Căpătam mere și nuci. Numai la domnu’ învățător primeam cozonac. Bun! Frământat cu stafide multe, gros! La tăți ne dădea. La domnu’ și la neamuri apropiate. În rest, mere și nuci. Prindeam, apoi, curaj și umblam câtu-i satu’ de lung. Colindam așa:
„Rătăceam printr-o grădină,
Florile dalbe,
Mă-ntâlneam cu o albină,
Florile dalbe,
Albina strângea din flori,
Florile dalbe,
Ceara pentru sărbători…
Iar când gătam colinda, ziceam așa:
Să aveți zile senine,
Să le petreceți cu bine!
Să aveți mare folos,
De nașterea lui Hristos!
Această zi sfințită
Și sărbătoare mărită,
Vă dorim ca să vă fie
La mulți ani, cu bucurie!”
Întâi, colindam neamurile. Ajungeam la mătușa Șofronie, soră cu tata, în capătul de sus al uliții. Acolo ne întâlneam tăți nepoții. Și ea avea copii de vârsta noastră. Vreo șase. Doi erau mai mici. Dacă se întâmpla să se culce, că găseam poarta închisă, săream gardul și tăt intram. Era mai zgârcitucă, săraca! Numai nouă ne dădea colac. Bun colac frământa! Cu anison din grădină, pus în aluat, cu nucă groasă. Atâta era de bun…! Ne îmbdia:
-Luați, mâncați, că și așa, l-am tăiat cam gros!
Noi râdeam, da’ mâncam cu mare poftă!
-Spune-ne, mătușă Șofronie, unde ți-s aeștia doi, mai mici? Pe unde umblă a colinda? N-au mai pățât, iară, ca anii trecuți?
-Da’, ce-o pățit, mătușă? Că eu, unul, n-am auzit. Povestește-mi! o îndemnă un văr de-al meu, neștiind ce ispravă reușiseră să facă cei doi cilezi ai săi.
-Păi, s-o pornit aeștia doi mai mici la colindat, amândoi, de cu seară. Cel mic, de 4-5 ani, celălalt, mai mărișor… Ș-o luat cușmele cele mari, rămase de la Dumitru și de la Ștefan, sumanurile de lână, opicile, și ele mari, umplute cu paie, și o pornit a colinda. Ia, ce colindau:
„Bade, gazdă, hodinești,
Ori numa’ ne amăgești?
Oaspeți nu primești,
Numa’ te posomorăști.
Nașterea cu bine!
De cu seară am plecat,
Îndată ce o-nserat.
Noi veneam mai de demult,
Dară nu ne-am priceput.
Nașterea cu bine!
De bine și sănătate,
Dumnezeu vă facă parte!
Să aveți zile senine,
Să le petreceți prin bine!
Să aveți mare folos
De nașterea lui Hristos!
Noi vă zicem: să trăiți
Întru mulți ani, fericiți!”
O colindat ei ce-o colindat, până o ieșit din sat afară, prin susul uliții. Unul, mai mic, altul, mai mare. Am fost cândva cu ei la fân prin locurile acelea, da’ nu erau umblați singuri. Știau că mai sunt case… nu aproape. Numa’ urme de sanie. Câteva… Cu picioarele călcau omătul, trăistuțele le băteau de șold, peste sumanul de lână, nasul le era roșu și, de la o vreme, o-nceput a obosi. Celui mai mic îi era frig. Scâncea, da’ înapoi, cum să întoarne? Erau tăt mai departe de sat, prin frig și pustușag, ca două umbre negre. Anchidim, cel mare, i-o legat mânecile lungi, una de alta, ca să îi cie cald. Cel mic era ca sloiul…
-Ți-i foame, Irimie?
-Îhî!
-Lasă, că pe cân’ om ajunge, om ruga pe careva să ne găzduiască. Da… trebe să colinzi tare! Să se audă! Bine? N-ai uitat colinda?
-Nu, n-am uitat-o!
Se mai opreau când și când, căutând ceva lumini pe la ferestre. Nimic. Întuneric. Drumul trecea pe lângă o margine de pădure. Noapte. Liniște. Câte o cioară croncănea a pustiu. Nici singurătatea, nici frica nu le dădea curaj. Da’ ce să facă? Era mai lung drumul înapoi decât înainte. Le era teamă să se uite în urmă sau să scoată vreun sunet, pentru că, aici, glasul răsuna în alt fel și li se oprea, apoi, în gât. Așa le părea. Aproape ca le amorțiră mâinile și picioarele.
-Badeee, nu se vede satul! Ce facem? întrebă cel mic, scâncind, pe fratele mai mare – nu-i spunea pe nume; „bade” însemna apărare și siguranță, în preajma lui Anchidim. Așa-i că ajungem, bădiucule?
-Da! Om vedea luminile, îndată! Nu-ți fie frică! Ne-om încălzi, ne-or da de mâncare, numa’ să colinzi tare!
-Dacă vin lupii la noi?
-Ne-om ruga lui Dumnezeu, și nu ne-a lăsa! Om scăpa! Nu-ți fie frică!
Și cuvântul „Dumnezeu”, acolo, în singurătate, suna, parcă, altfel. Abia într-un târziu, o început a vedea luminile caselor, ca niște stele coborâte pe Pământ. Dintr-o dată, le-a părut că și gerul s-a înmuiat. O-nceput să capete curaj. Curaj cât să intre în curtea omului, fără frică de câinele care lătra strășnicit.
Ușa casei se deschise, iar omul, în capul gol, ieși din spatele obloanelor și îi întrebă:
-Colindători? Amu’, spre dimineață? Da’ de unde sânteți voi, că nu sânteți din sat, de aicea. Așa-i? Nu vă cunosc!
-Poi, da…!
-No, intrați numa’ în casă, că sânteți sloiuri de gheță, nu alta!
Copiii o intrat, scuturându-și opincile înghețate, de prag.
-Da’, cum de v-ați pornit, noaptea, în sat străin? Sânguri? Ai cui sânteți? Știu căsănii voștri până unde ați ajuns la colindat?
-Apoi, ne-am pornit noi doi… N-am știut…!
-Nu v-o fost frică de lupi? Mai umblă… Doamne ferește! Ia, dezbrăcați-vă de haine și haidați să mâncați cu noi! O ieșit stelele și om pune pe masă ce ne-o dat Dumnezeu. Îi de unde, să vă săturaţi și voi. Haidați, că, ia, mămăliga-i caldă! Până așază leli-ta Nastasâia mâncarea pe masă, colindați-ne!
Copiii o-nceput să prindă putere. Colinda lor suna atâta de frumos și toți ai casei o ascultau cu mâinile împreunate. Ca într-o rugăciune. Soacra bărbatului îl ținea în brațe pe cel mic, coborât de după cuptor. Era îmbrăcat într-o cămășucă de cânepă, lungă până peste genunchi. Picioarele-i goale atârnau peste genunchii bunicii.
S-au așezat, apoi, cu toții, la masă. Roată. Pe lăițări și pe scăunele cu trei picioare. O cruce mare, înainte de a lua prima îmbucătură, și o bucurie străbate încăperea. Postul a trecut… Dumnezeu s-a îndurat de toți.
Anchidim și Irimie mestecă în tăcere. Acum li-i bine! Li-i cald și bine…
-Nooo, știți ce m-am gândit eu, mă, copii, spuse omul, când masa era pe gătănie. Eu zic așa: Dați-vă jos sumanele din spate și descălțați-vă! Suiți-vă pe cuptor și încălziți-vă! Ia, acolo, este loc de dormit pentru amândoi! N-aveți cum să vă întoarceți acuma acasă. Mai îi un pic până dimineață. Atuncea, prind caii la sanie și vă duc eu înapoi la tatăl vostru, că-l cunosc. Am lucrat în Bucin, la pădure, cu el. Pe Ionică al nostru, l-om culca în pat și voi vi-ți încălzi sus, pe cuptor. Este bugăt loc pentru amândoi!
În scurt timp, Anchidim și Irimie adorm, visând la drumul lor, singuri și înfrigurați, pe lângă o margine de pădure. În noaptea sfântă, de Crăciun…
În urechi le răsuna, încă, croncănitul ciorilor flămânde. Dar și colinda:
„Trei crai de la Răsărit,
Cu steaua-au călătorit…”

sursa foto: pixabay