Cântecul Păunului Albastru

Prolog

-Mi-ar plăcea să mă trezesc în fiecare dimineață cu tine alături, șopti blând Agathe, așezându-și capul pe pieptul lui Alex.
Bărbatul își ridică brațul și, făcându-i loc, o trase cu grijă, mai aproape.
Când trupurile lor se atinseră din nou, două inimi tresăriră de spaimă și de dorință, încălzind parcă și mai mult aerul din încăpere.
Cu părul răsfirat pe pielea-i umedă, Alex începu să-i mângâie creștetul. Gândul că ar fi riscat să o piardă pentru totdeauna îl făcu să tremure și, tulburat de temerea aceea înspăimântătoare, îi strânse umerii cu putere. Parfumul dulceag al teiului în floare, pe care Agathe îl respira prin fiecare por și pe care i l-ar fi recunoscut între o sută de femei, îi invadă cu furie nările.
-Chiar trebuie să pleci? îngână trist. Atât de devreme?
-Da, la nouă am o întâlnire importantă.
”Și noi, ar fi vrut să o întrebe, noi cât suntem de importanți?”, însă cuvintele i se stinseră înainte de a fi rostite.
Negând iubirii să își exprime libertatea, făcură un acord absurd. Un acord care, odată încălcat, i-ar fi aruncat în valurile pierzaniei.
Agathe fixă un punct imaginar, pe tavanul înalt. Și ea se răfuia cu aceeași frică.
Fatalitatea le alese un moment ciudat să se cunoască, dar îndrăzniră amândoi să îi dezbrace durerea și să-i croiască împreună noi veșminte, transformând începutul acela chinuit, într-o poveste minunată. Și zi după zi, contopirea inocentă a simțurilor lor eterice redeștepta omenirii speranța că, în tot haosul lumii moderne, dacă le era sortit, drumurile întortocheate ale sufletelor pereche încă se mai puteau intersecta.
Însă pașii spre lumină nu se făceau ușor și, prinși în mrejele unui joc ambiguu, cu multe întrebări fără răspuns, nici unul, nici celălalt nu aveau încredere deplină în destin. Trăiau intens momentul, până la epuizare, dar următorul li se înfățișa plin de îndoială, germinat în fraza aceea scurtă, sufocantă: era totul prea frumos, ca să dureze!
-Un dolar vechi, pentru gândul tău, murmură Agathe, dezlipindu-se din îmbrățișarea bărbatului.
-Nu, rămâi, o rugă Alex, așezându-i capul în dreptul inimii. Până ne vom revedea, vreau să mi te amintesc așa cum ești acum: fierbinte, intensă, dulce, pasională… femeia mea!
Cuvintele lui fremătară lung prin trupul ei, făcând-o să adune în pumni așternutul moale, de mătase. Sentimentele înfiripate încă din ziua în care îl zări la aeroport îi rămaseră tulburi, dar o făceau să-și piardă judecata, de fiecare dată când o lua în brațe, învăluind-o cu întreaga lui ființă. Și numai cu el ar fi putut să guste mirajul extazului, în scurta clipă în care o purta pe culmea împlinirii.
Când îl simțea înăuntrul său, cerându-i să i se supună, i se dăruia cu o voluptate blasfemică, adulând flagelul păcatului adamic. Atunci devenea ea, așa cum o zămislise divinul: înger și demon, paradis și infern, apă și foc, trup și suflet, totul într-o singură făptură!
Dar numai atunci. Căci îndoiala i se cuibărea din nou cuminte, amintindu-i că fericirea se stinge mai ușor decât se-aprinde, lăsând în urmă un chin cumplit și o imensă suferință. Își învățase lecția alături de Cristian și-i fu de-ajuns.
Da, pe Alex l-ar fi vrut aproape, pentru totdeauna, însă obsesia de a fi abandonată într-o zi se dovedea mai puternică decât dorința de a încerca să lupte, să îl facă al său.
Privi ceasul de pe noptieră și, tulburată de secundarul care-și lua tributul, se ridică în grabă. Îi sărută cu sete buzele, apoi, lipindu-și urechea de pieptul cald, îi ascultă bătăile neregulate:
”Tic-tac, tic-tac, tac-tac…!”
-Ce ascunzi aici? îl întrebă, cu vocea stinsă.
”Spaima de a te pierde”, fu primul lui gând. Dar se opri din nou, rușinat de propria-i slăbiciune.
O dorea, o dorea intens, în fiecare oră, când era departe, în fiecare secundă, când o simțea aproape, mereu, cu aceeași pasiune.
Rătăcit în privirile ei, îi cuprinse chipul, surâzându-i cu tandrețe:
-Ți-am zis cât ești de importantă pentru mine?
-De o mie de ori, îi răspunse vibrând.
-Să nu o uiți, Agathe. Nici mâine, nici poimâine, niciodată…
Un mănunchi de minute mai târziu, rătăcind pe străzile aglomerate ale metropolei britanice, o femeie elegantă, parfumând a tei în floare, își elibera cu indulgență lacrimile, obosită să-și ascundă sentimentele, să-și răscolească rațiunea pentru a afla răspunsuri, să caute ieșirea din labirintul acela dureros, sfâșâietor de complicat.
În camera unui imobil de la periferia Londrei, un bărbat cu gândurile rătăcite, adulmeca lacom în patul răvășit urmele lăsate de trupul femeii de care tocmai se desprinse. În buzunarul hainei, ca și în alte dăți, inelul de logodnă rămase în cutie. Îl purta peste tot, căutând momentul în care Agathe ar fi călcat în picioare blestemata înțelegere, care nu-i lăsa să se unească.
Ca-ntr-un joc al hazardului, nu le trebuiau decât două cuvinte și un pic de curaj, să pună capăt torturii.
Dar îndoiala ei, neîncrederea lui, teama amândurora de a face un pas greșit, de a pierde și puținul pe care îl aveau, continuau să-i țină pe loc, obligându-i să sufere în tăcere…