Iepurașul și hiena furioasă

Hiena era toată o răutate. Cred că, dacă ai fi căutat prin perii blănii, ai fi descoperit semințe de nervi. Dacă ai fi luat o gheară ca s-o analizezi la microscop, ai fi găsit furie în oase. Dacă ai fi avut curaj să o privești în ochi, în străfundul lor, ai fi identificat dorința de distrugere. Ce să mai: hiena era alcătuită din răutate, deci era o răutate la putere infinită. Cum cei plini de sentimente rele ar mânca tot timpul, așa și hiena noastră era pusă permanent pe căutat mâncare pentru a-și potoli supărările. Astfel, în dimineața aceea, a plecat la vânat convinsă că tot ce va prinde va fi devorat cu plăcere. Iar dacă se va sătura, decisese ea, tot va mai face măcel pentru că așa este când ai inimă de hienă – nu-ți pasă de ceea ce lași în urmă.

Pe orice animal punea privirea, reușea să-l ajungă din urmă și să-l hălpăie. Până când zări un iepuraș. Un iepuraș roșcat, cu lăbuța ruptă, pentru că așa se născuse el, bolnăvior. Pentru că el nu reprezenta pentru ea o mare provocare, prima dată îi veni să-l ignore, dar imediat își schimbă gândul: ce, doar nu i se înmoaie inima! Așa că, hai: pe el! Iepurașul o văzuse din depărtare și-și dăduse seama că nu are scăpare, dar cum de mic mămica lui îl învățase să aibă încredere în Dumnezeul care-i ocrotește și pe cei mari și pe cei mici, puiuțul făcu un singur gest de apărare: se rugă rapid.

„Doamne, eu nu-mi pot purta de grijă, dar Tu poți. Te rog, intervino acum!”

În clipa următoare, hiena era lângă el și deschidea larg gura pentru a-l înșfăca. Iepurele, oricât de sperios ar fi fost, oricât de bine crescut era, începu să râdă. Hiena, suprinsă de o astfel de reacție, îl întrebă certăreață:

-Care e motivul pentru care tu, un nătăfleț, râzi de mine, puternica locului?

-Vă rog să mă scuzați, doamna hienă, dar nu m-am putut abține.

-Am observat. Curiozitatea mea este – de ce? De? Ce? Toată lumea cade la pământ în fața mea, iar tu… râzi.

-Nici nu mi-ar fi trecut prin cap, doamnă, că voi reacționa astfel, dar…

-Dar?

-Nu prea îndrăznesc să vă spun.

-Zi odată!

-Când v-ați admirat ultima dată în oglindă? încercă iepurașul să o ia pe ocolite.

-Nu mă uit niciodată în oglindă, piticanie, eu mă duc la vânătoare, nu la bal. Ce, sunt prințesă?

-Dar când ați fost ultima dată la medicul stomatolog?

-Hai că mă scoți din sărite. Ce tot pui asemenea întrebări?

-Dacă nu ați fost de curând la controlul dinților, s-ar putea să aveți o surpriză, suspină iepurașul.

-Ce surpriză? tresări hiena, îndreptându-se spre băltoaca de lângă ei, în care se oglindi deschizând gura și … se îngrozi.

Închise gura, după care o deschise iar, de vreo trei ori. Spaima se așternea pe chipul ei și, cuminte ca un cățeluș, de fapt, mai bine zis, moale ca o omidă, îl întrebă pe iepuraș:

-Crezi că ai putea uita că am încercat să te atac?

Iepurașul, inimă mare, dar mai ales plin de uimire, îi făcu un semn generos că poate liniștită să-și vadă de drum. Hiena o tuli ca din pușcă. După ce nici praful din urma ei nu se mai simți, iepurașul începu să râdă în hohote:

-Și doar mi-a zis profesoara de la clubul de artă să nu plec fără aparatul de fotografiat la mine. De ce nu-i ascult eu pe cei mari? Ah, să fi făcut acum o poză la dinții de morcov ai hienei, ar fi fost sigur posibilitatea de a lua un premiu la vreun concurs. La cel mai mare concurs. De acum trebuie să-i ascult pe cei mari. Și asta cu atât mai mult cu cât Cel mai Mare mi-a ascultat rugăciunea și a intervenit atât de amuzant pentru a-mi salva viața.