Cine ești tu, când nu te privește nimeni?

Nu ar fi fost întâia oară când aș fi participat la o expoziție colectivă, totuși, niciodată colectivitatea nu implicase o familie de artiști.
Mihaela Elena Florea, Anna și Emma Bărbulescu sunt trei femei cu origini lumești comune, dar cu un simț estetic ramificat în direcții diferite. Trei artiști care îmbracă în culoare realitatea vizibilă, tangibilă, plăcută ochiului, fără a se teme, însă, să o imagineze și pe cea a sinelui introspectiv, disimulat, abscons, deseori greu de definit de însuși temerarul care și-l sacrifică în numele artei.

Pășind în sala principală a EuropeiNova, gazdă a expoziției Renaissance 2022, curiozității mele de a descoperi elementele care le-ar uni sau care le-ar scinda, pictoricește vorbind, pe artistele aceleiași familii, i s-a alăturat o primă mare surpriză: în timp ce admiram cele opt tablouri ordonate deasupra unei mini biblioteci, încărcată cu felurite scrieri, ferm convinsă că lucrările ar fi aparținut mamei, mai experimentată în ale picturii, mi s-a șoptit că, de fapt, erau ale fiicei mai mari. Nu doar atât. Deși Anna nu auzise și nu văzuse niciuna dintre creațiile lui Radu Ștefan Poleac, nuanțele marine și cele ale albastrului celest, chiar postura meditativă a subiectelor pseudoportretizate pe două dintre pânzele sale, mi-au amintit de cromatica și de stilul cunoscutului maestru.

Anna Bărbulescu

-Ce poate povesti Anna Bărbulescu despre ea, ca persoană și personalitate? Dar ca artist, despre primele contacte cu arta?
-Lucruri comune, nimic deosebit. M-am născut în Franța, după 3 ani m-am întors cu mama și cu sora mai mică la Ițcani, în casa bunicilor, unde am rămas un timp, iar de 10 ani locuim toate trei în Belgia. Eu sunt cea mai mare, am 18 ani, Emma, 17. Cât am stat la bunici, am frecventat cursurile clasei întâi la Colegiul „Ciprian Porumbescu”, un liceu de artă; sosită în Belgia, la 8 ani, am intrat la o școală normală, la 14, am ales Institutul de artă „Saint Luc”, iar de curând, m-am înscris la un curs online de benzi desenate.

-Am în față o frumoasă colecție de tablouri și mici obiecte de artă; între artiștii familiei, unde te afli tu? Doar pictezi sau faci și bijuterii?
-De bijuterii se ocupă mama. Eu pictez, de la 14 ani, înainte de asta, însă, am desenat, am scris. Mă apropii de sfârșitul unei cărți fantasy. Dar îți voi spune că pictez, fiindcă am văzut-o pe mama pictând, și că scriu, fiindcă am crescut printre cărți. Cred că în felul acesta mi s-au născut și pasiunile, pensulele, vopselele, pânzele fiind ceea ce numeai tu… primele mele contacte cu arta.

-Vorbește-mi, te rog, despre materialele cu care lucrezi și despre locurile în care ai mai expus.
-Tablourile aduse aici sunt executate pe pânză, cu acrilic. Îl prefer pentru că parcă mi se lipește de mână, îl și întind mai ușor decât alte vopsele, dar am mai folosit goașa și acuarelele.
De participat, am mai participat la astfel de activități, în cadrul școlilor frecventate, însă, din cauza pandemiei, au fost oprite toate. Asta e prima mea expoziție serioasă.

-Ce tematică îți place cel mai mult să exprimi în lucrările tale? Care este sentimentul care-ți furnică degetele să pui mâna pe pensulă și să transformi o idee într-un tablou?
-Nu urmăresc o temă, nici nu o aleg. Mă atrage mult natura, dar și introspecția. Apoi, la baza lucrărilor mele nu există un sentiment anume, ci, mai degrabă, o imagine, sau, cum deja ai zis-o: o idee. Una fixă, fiindcă atunci când se întâmplă să-mi apară, până nu o aștern pe pânză, îmi zumzăie încontinuu în cap.

-Oniricul exprimat în pânzele din fața noastră pare că stăpânește întregul fundal. Este visul o stare care te inspiră?
-Nu numai visul… imaginația îmi rămâne mereu trează. De aceea, pentru unele pânze am nevoie de două-trei săptămâni, ca să le termin, pentru altele, de câteva ore. Totul depinde de intensitatea ideii care le dă viață.

-Ți s-a întâmplat vreodată să conturezi mental pașii lucrării, să stabilești în detaliu cu ce și cum ar trebui să o începi, ca apoi, când te-ai apucat să o transpui pe pânză, să te lovești tocmai de imposibilitatea de a o reprezenta? Sau, terminat tabloul, să nu fii mulțumită și să o iei de la capăt, refăcând unele părți? Poate chiar distrugând întreaga pânză?
-Piedici în exprimarea ideii am avut de câteva ori. De și mai multe, însă, mi s-a întâmplat să o gândesc într-un fel, apoi, odată prelucrată, pensulele să o transforme în cu totul altceva, dar, în majoritatea cazurilor, am fost mulțumită de produsul final. În afara unor desene, pe hârtie, nu-mi aduc aminte să fi distrus vreo lucrare importantă. Nici măcar dintre cele pe care le lăsam baltă, atunci când realizam că nu aveau să iasă cum îmi propusesem. Doar am preferat să le pun deoparte, revenind asupra lor mai târziu.

-Titlul îl dai odată cu ideea pe care ți-o propui să o exprimi, în timp ce lucrezi, sau la sfârșit, ajutată și de imaginea definitivă a pânzei?
-La sfârșit. Terminată lucrarea, îl pot alege în funcție de emoția pe care mi-o inspiră când o privesc, fiindcă și titlul, la fel ca ideea inițială, poate suporta transformări de-a lungul creației.

Emma Bărbulescu

-Am aflat deja câteva lucruri despre Anna, cine este sora ei mai mică?
-Mă numesc Emma Bărbulescu, am 17 ani, m-am născut în Franța și, până am ajuns în Belgia, am crescut în România.

-Tu ai venit la EuropaNova cu mai multe tablouri; le unește o temă, o colecție, sau sunt lucrări de sine stătătoare?
-Tot ce-am adus azi, a fost făcut separat, de-a lungul unei perioade mai mari de timp, fără să mă focalizez pe o temă particulară. Cum îmi venea o idee, treceam la lucru. Niciodată nu-mi propun să mă apuc de ceva, ci, aștept momentul care mă inspiră. Și pentru lucrări, și pentru desenele mele de tatuaj – fiindcă mă ocup și cu asta. Dar mă fascinează elementele abstracte. Ca idei, ca reprezentare, ca moduri de îmbinare a mesajelor. Până și titlurile au conotații abstracte.

-Anna mi-a dezvăluit că prin lucrările tale intenționezi să-ți exprimi sinele, dar și să descoperi sentimentele pe care oamenii, fie încearcă să le ascundă, fie nu știu cum să și le exteriorizeze. Ia mult finalizarea unei asemenea munci?
-Depinde de materialele folosite. Cu un marker, desenul prinde viață mai ușor, cu vopsele, e nevoie de mai multe ore, de mai multă atenție. Cât privește a doua întrebare, legată de exprimarea sinelui, eu sunt un caz particular, pentru că sufăr de bipolarism. O patologie pe care am acceptat-o mai ales pentru acea parte care-mi permite să-mi expun sentimentele pe pânză, într-o manieră diversă de a altor artiști. Fiindcă emoțiile, culorile, felul în care văd sau în care descifrez realitatea, dincolo de ce exprimă ochiul, sunt asimilate diferit.

-Există o legătură între percepția referitoare la mediul înconjurător și roșul sângeriu prezent în multe dintre lucrările expuse azi?
-Sângele este doar unul dintre elementele abstracte, prin care încerc să transmit o idee pe cât de reală, pe-atât de puțin palpabilă, anume: durerea „care curge sânge” nu se manifestă doar la nivel fizic, trupesc, ci, și la nivel mental. Prin ceea ce reprezintă, da, culoarea roșie înseamnă sânge, doar că, simpatizantă a artei intuitive, pentru mine simbolizează mai mult decât atât. Sunt rănile care nu se văd, care nu se pot exprima în cuvinte, sunt răspunsurile la întrebarea: „ Cine ești tu, când nu te privește nimeni?”, e felul acela de durere care naște din neputința de a nu reuși să te controlezi, fiindcă bipolarismul se manifestă și ca o pierdere a controlului.

-Îmi vorbești foarte ușor despre boala ta, iar asta nu doar mă uimește, ci, îmi demonstrează că, în ciuda vârstei, ești o adolescentă foarte curajoasă; de obicei, persoanele se rușinează să facă asemenea mărturisiri…
-De ce? Eu nu-mi consider bipolarismul un handicap. Descoperit acum un an, l-am acceptat, trăiesc cu el, uneori reușesc să-l țin în frâu, și nu pricep pentru ce, ca să nu fie judecați de mulțime, cei care suferă ar trebui să se ascundă. Nu pricep nici motivul pentru care lumea crede că toți am dezvolta un soi de „complex social”, din cauza asta. Boala este o realitate. Cine o are… o are. Chiar dacă ar ține-o în secret. Uite, eu, cum am primit diagnosticul, am înțeles, în sfârșit, ca-ntr-un joc de cuvinte, de ce nu mă înțelegeam.

-Întorcându-ne la artă, reușești să-ți încadrezi modul de lucru într-un curent anume? Există vreun mentor în parcursul de artist? Apoi, stilul tău se numește într-un fel?
-Pentru că fac pictură, tatuaje și multe alte feluri de artă – printre ele numărându-se muzica și creația vestimentară -, pentru că îmi place ca tot ce reprezint să pornească din interiorul meu, dar să ajungă cât mai în profunzimile celor care-mi privesc desenele, și să se identifice cu ele, aș îndrăzni să-mi numesc stilul, pur și simplu: stilul Emma Bărbulescu! Însă, probabil cum a afirmat-o și sora mea, dacă i-ai pus aceeași întrebare, am avut în familie un soi de mentor. Pe mama! Ea însăși artist, ne-a crescut legănându-ne în brațele artei.

Mihaela Elena Florea

-Am vorbit până acum cu fetele tale. M-au surprins sinceritatea, transparența și demnitatea cu care, în ciuda comentariilor malițioase auzite frecvent despre tinerii zilelor noastre, mulți dintre ei ne pot oferi adevărate lecții despre curaj. Ele se ocupă de pictură, tu? De bijuterii?
-Și de bijuterii. Am început cu desenul, de mică. De foarte mică. Eram în primii ani la gimnaziu, în Suceava, unde m-am născut. Îmi plăcea să colorez, doar că având un fel propriu de-a o face, mi se spunea că nu aș fi un copil asemănător celorlalți din clasă, pentru că, de exemplu, vacile mele erau albastre, iar cerul, roșu. Și oricât mi se reproșa că nu reproduc realitatea, că nu folosesc nuanțele de maro sau de negru – pentru că vacile albastre nu existaseră vreodată -, refuzam să mă conformez, fiindcă voiam să imaginez lumea înconjurătoare diferit de felul în care o reprezentau alții. Chiar cu riscul ca dorința de a abstractiza lucrurile, să mă transforme într-o persoană ciudată.

-Printre tablourile expuse, există unele care, la o primă vedere, îți dau senzația unor picturi pe sticlă, însă, studiate mai de-aproape, se recunosc vopselele și pânza. Este o impresie creată cu acest scop, un stil de lucru care-ți aparține sau, pur și simplu, un efect stimulat optic, în urma trecerii ochiului de la lumina naturală la cea împrăștiată de un bec?
-Cred că impresia e dată doar de maniera în care îmi transpun ideile, fiindcă la 11 ani am luat lecții de pictură pe sticlă, la Clubul Copiilor din Suceava, dar sunt și absolventă a două instituții de artă: Colegiul „Ciprian Porumbescu”, clasa Luciei Pușcașu – cunoscută în România pentru lucrările sale de tapiserie -, și Școala populară de artă din Suceava, clasa Janei Podaru – maestră în arta decorativă, design vestimentar și tradiție populară. La orele din colegiu, mi s-a transmis pasiunea pentru estetica și armonia culorilor, la cele de la școală, unde eram cea mai tânără elevă, am descoperit că, dacă știi cum să o prelucrezi, orice bucățică de material, că e piele, hârtie, argilă, pană sau perlă, poate deveni un obiect de artă, la fel de valoros ca și transformare creativă. În acele locuri am învățat, mai întâi, să lucrez pe sticlă. Iar tehnica mi s-a imprimat atât de bine, încât, în multe dintre tablouri, fie că e vorba despre un peisaj, fie despre un portret, îmbin stilul decorativ cu cel al unui pictor clasic.

-Emma îmi vorbea despre simbolistica roșului în exprimarea emoțiilor, culorile tale nuanțează tonuri mai blânde; este acesta un motiv generat mai mult de experiența artistică sau de starea de spirit?
-Și experiența are rolul ei, dar, pentru mine, starea de spirit a constituit întotdeauna baza procesului creativ. Știi, pentru multă vreme, mi s-a spus că aș lucra cu culori terne, prea închise. Ce-i drept, a existat o perioadă în care adoram nuanțele de gri… fiindcă îl consideram culoarea care mi-ar exprima emoțiile. Apoi, am îndrăznit mai mult, trecând pe ocru, pe bleu, pe verde, iluminând și pânzele, și sentimentele. O adevărată muncă, făcută de mine, cu mine, pentru a ieși din… starea de tern, dar și pentru a înfrunta observațiile legate de tehnică, de stil, de modul în care ideile prindeau contur pe pânză. Chiar și-atunci când imaginea părea neterminată. Unul dintre tablourile expuse azi pare neterminat. E un portret în care am conturat chipul, fără a-i evidenția trăsăturile. Însă, cum asta am simțit în momentul creației, așa l-am și lăsat. Nu am mai revenit asupra lui, pentru că aparenta „incompletitudine” exprimă, oricum, o stare de spirit. Starea mea de spirit.

-Ți-a adus pictura satisfacția de a urma o carieră artistică, absolvite școlile amintite? Ce s-a întâmplat după liceu?
-După liceu, am devenit… asistentă medicală! Și pentru că făceam parte dintr-o familie cu tradiții în acest domeniu, și pentru că mi se spusese că din artă nu aș fi reușit să trăiesc. Astfel, am fost îndemnată să-mi caut un rost „serios” în viață, considerând latura artistică doar ca un simplu hobby. Hobby pe care, azi, îl fac din plăcere, cu o mare pasiune.

-Cum lucrează împreună o familie? Se mai încurcă materialele între ele?
-De obicei, lucrăm în momente diferite, în funcție de tempistica și de intensitatea ideilor, dar chiar și când se întâmplă să ne mai întâlnim prin atelier, fiecare își ocupă propriul spațiu, ca să nu deranjeze pe nimeni.

-Iar bijuteria?
-Ea vine cu o altă poveste. În 2011, am avut un accident de muncă, o fisură musculară care mi-a paralizat o mare parte a brațului stâng, și, în timpul ședințelor de kinetoterapie, mi s-a recomandat să lucrez cu niște bile de cauciuc. Mama venise în Belgia, să-mi dea o mână de ajutor prin casă, cu fetele, iar într-o zi, mi-a spus că auzise de existența unei paste modelatoare, de o anumită duritate, cu care, dacă aș fi început să o folosesc, poate aș fi obținut rezultate și în scop terapeutic, și în cel artistic, fiindcă din ea s-ar crea bijuterii. Așa am ajuns să folosesc fimo, un material care cuprinde o variată gamă de culori și diferite feluri de pastă, care mai moale, care mai dură, care mai elastică. La început a fost dificil, pentru că nu știam nici cum, nici nu puteam să lucrez ușor, apoi, când m-am obișnuit, am făcut o pasiune pentru bijuteriile din fimo, căci timpul petrecut modelând diferite obiecte mă calma, inducându-mi un fel de transă. Mental, meditam, mă relaxam, fizic, mâinile se mișcau, creau. Mai târziu, am trecut la pietre semiprețioase, iar de ceva vreme lucrez cu perle Swarovski. Deocamdată, folosind doar firul de naylon și cel metalic, îmbrăcat în plastic, dar mă bate gândul să-l încerc și pe cel din argint.

Nu pot încheia expunerea gândurilor celor trei artiste, fără să amintesc despre organizatoarea evenimentului, vicepreședinta EuropeiNova, prof. Mirela Niță Sandu, care i-a găzduit pe artiști cu binecunoscuta-i pedanterie, iar pe vizitatori, i-a întâmpinat cu brațele deschise.

-Pentru că din 2011, românii de pretutindeni celebrează pe 15 ianuarie Ziua Culturii Naționale, o sărbătoare legată de nașterea celui mai important poet al României, și pentru că la Școala românească de week-end noi, dascălii, le-am vorbit copiilor despre Eminescu, despre cultură, iar Mihaela și fiicele sale, despre ce înseamnă să fii artist, vernisajul deschis azi vine să completeze atmosfera festivă creată la EuropaNova.
Eu nu sunt un critic, doar ador arta, însă unele dintre tablourile Mihaelei mi-au încântat sufletul din prima clipă în care le-am văzut, născându-mi în minte o avalanșă de curiozități: dacă multe persoane se relaxează citind, iar altele meditează atingând clapele unui pian, un pictor ce simte de-a lungul procesului creativ? Cum ia naștere un tablou, cât timp se lucrează la el, care sunt momentele în care inspirația atinge culmea extazului, cum se selectează ideea cea mai bună, dacă, inițial, există mai multe…? Întrebări ale căror răspunsuri le-am aflat cu toții în acestă seară, într-un important 15 ianuarie al noului an 2022.

sursa foto: arhivă personală