Concursul

                       doamnei Elena Toma, organizatoare a concursurilor de desen și literatură

Rareș e un băiat înăltuț, frumușel, cu niște ochi albaștri, pătrunzători, cum rar vezi. S-a întors din străinătate, împreună cu familia, în locurile în care s-a născut și unde și-a petrecut primii ani ai copilăriei. Limba sa maternă, însă, nu este româna, ci, spaniola, iar când vorbește despre Spania, ochișorii îi strălucesc într-un mod aparte. Acolo i-au rămas prietenii, amintirile, bucuria, întregul său mic univers…
Doamna învățătoare i-a înțeles nostalgia încă din primele zile de școală, deseori surprinzându-l privind, pierdut, pe fereastră, prin colțul de sus. De aceea, l-a tot mutat în băncile din clasă, decizând să-i acorde mai mult timp de acomodare decât colegilor. Avea atâtea motive să o facă…! În plus, metodele de a-l rupe de trecutul său drag păreau ineficiente. Dintr-o dată, copilul pășise într-o altă lume, diferită, grea, cu străzi înguste, cu prieteni puțini, o lume unde și colegii, și limba pe care o vorbeau erau noi… Cu adevărat, o altă lume! Și încerca să îl încurajeze: îl lăuda pentru cel mai mic progres, îi scuza cea mai grea abatere, punând totul pe seama acomodării.
În pauze, îl auzea zicând: ,,În Spania era altfel, nu ca aicea…!”, iar când voia să răspundă la o întrebare, rămânea puțin pe gânduri, cu grijă să nu-și rostească vorbele în „limba lui”.
Apoi, pe neașteptate, a venit pandemia; de parcă nu era destul cât aveau oamenii! A venit și a trecut. Doamna nu va putea uita bucuria elevilor, când s-au reîntâlnit la școală. Le fusese dor unora de alții! Atât de dor, încât, la sfârșitul pauzelor, clopoțelul nu mai reușea să-i adune în clasă. Îl auzeau, dar nu-l ascultau. Atunci, Doamna ieșea după ei, pe treptele școlii. Copiii alergau prin ploaie și noroi, fără a băga de seamă nici picurii reci, nici pământul glodos din curte. În jocurile lor simple, nevinovate, simțeau nevoia să se atingă, să se cuprindă, deși li se interziseră să o facă. O imagine care nu se va șterge nicicând din mintea Doamnei…
După pandemie, materia s-a adunat mai multă, iar linia care constata cât ar fi învățat elevii în anul acela de studiu trebuia trasă.
Rareș se afla undeva pe la mijloc. Mai jos cu mult decât alții, chiar și la obiectele care îi plăceau înainte. Era, însă, atras de alte lucruri, pe care i le povestea și Doamnei.
Într-o zi, îi spuse că tatăl său cumpărase o văcuță, să aibă lăptic pe masă pentru el, pentru frații săi. Îl luase și pe Rareș în satul de unde trebuia să o aducă.
Cât îl impresionase momentul în care stăpânul o despărți de vițelul mărișor, rămas în grajd! Și mugetul văcuței scoase la poarta casei, în timp ce-și întorcea privirea, pentru desprinderea definitivă de „copilul ei”…! Suferind mult, băiatul insistase, până tatăl cumpără și vițelul, pe care îl duseseră, pe urmă, acasă, împreună cu văcuța.
În momente ca acestea, Doamna își dădea seama cât de sensibil era Rareș, și încerca să găsească soluții, folosindu-se de toate calitățile băiatului. Mai descoperi că se născuse talentat la Desen și la Matematică. Tatăl lui îi fusese elev; bănuia încotro se înclinau lucrurile.
Sosi și clipa în care Doamna anunță participarea clasei la un Concurs de Desen.
-Vreau să mă înscriu și eu! E despre animăluțe. Îmi place. O să aduc mai multe planșe… Le fac azi… O să vedeți…
Surprinzându-i iar sclipirea din priviri, Doamna îl încurajă:
-Mă bucur enorm, Rareș, dar, cum știu că ești talentat și la Matematică, câștigând de fiecare dată când participi la un concurs, te rog să te gândești bine, fiindcă, dacă vei dori să te înscrii și acolo, nu va fi posibil. Ultima oară, ai primit o notă tare mică. De aceea, va trebui să mă ajuți, căci, eu nu-l mai recunosc pe Rareș cel de dinainte. Doar TU îl poți aduce înapoi! Așa cum e acum, nu am cum să-l înscriu. Aștept…
A doua zi, băiatul veni cu niște planșe frumos desenate, fiecare purtând nota sa de originalitate. Pentru că, așa era Rareș: găsea ușor completarea a ceea ce alții se străduiau multă vreme fără să izbândească. Și o găsea într-un fel unic, încântător, demonstrându-și, mereu, talentul. Și el, și verișoara lui, colegi de clasă, la fel de bună la Desen, dar, mult mai sus la Matematică.
Deseori, pe chipul fetei se citea regretul „Rareș nu vrea!”, nicidecum „Rareș nu poate!”.
-Hai la mine, după-amiază, să rezolvăm împreună exercițiile la Matematică! îl îndemna.
Băiatul nu spunea „Nu!”, totuși, prefera să rămână în grupa a doua, după ore, să-i explice Doamna lucrurile considerate tare dificile înainte. Și din nou, luminițele din ochii lui străluceau. Se întorcea în bancă, apoi, revenea la tablă cu o bucurie greu de imaginat.
-Știi, Rareș, dacă în perioada următoare o să-mi dovedești că progresezi, te testez și… poate, poate, se întâmplă o minune! Nu-i drept să-ți faci de râs, tocmai tu, neamul de matematicieni talentați! Voi aștepta să văd cât lucrezi suplimentar, iar dacă nu înțelegi ceva, nu ezita să mă întrebi.
Din bancă, prima care aplaudase și propunerea, și șansa care i se dădea băiatului, fu verișoara. Cu aceeași bucurie în privire.
La ieșirea din clasă, Rareș îi promise Doamnei că va reuși. Luminițele din ochi îi străluceau puternic.

—

Când s-au primit rezultatele Concursului de Desen, concluzia fu una singură: juriul deliberase, Doamna nu se înșelase. Premiul Special: Rareș! Lângă el, verișoara sa. Doamna spera un rezultat la fel de bun și la Matematică.
A doua zi, băiatul ieși la tablă. Nicio greșeală! Aplauze! Din nou, străluciri în priviri.
Un domn profesor îl testă pentru concurs. Cei din bănci așteptau verdictul, cu respirația tăiată. Doamna îi spuse înainte:
-Am încredere că nu mă vei dezamăgi! Fiindcă, dacă ai obținut premiul la Desen, vei reuși și la Matematică! Succes!
Prin mâinile Doamnei trecuseră multe generații, și de fiecare elev se ocupase la fel, totuși, pentru niciunul nu trăise asemenea emoții ca pentru Rareș.
-Ce a făcut? Cum s-a descurcat? își întrebă neliniștită elevii, întoarsă la catedră.
-Nicio greșeală! Niciunaaa! Cu toții l-am aplaudat. Știți ce atent a fost?! Domnul profesor l-a lăudat, zicând că îl primește în Clasa de Excelență.
Doamna simți pentru el atâta bucurie, cât pentru toți ceilalți. Iar el… avea din nou strălucirea aceea în priviri!
În ultimele zile, ca să recupereze lecțiile de Matematică, Rareș renunță la antrenamentele de fotbal – fusese, de curând, selectat în echipa școlii. Ceasuri în șir, petrecute pe teren…
-Doamna, nu mă mai duc! Vreau să folosesc altfel timpul.
-De ce așa o hotărâre, Rareș? Singur ai făcut totul…
-Când am primit diploma la Concursul de Desen, i-am trimis-o unchiului, să o arate prietenilor mei din Spania. La fel se va întâmpla cu cea de la Matematică. Unchiul îmi trimite pachet de acolo, cu multe dulciuri, drept cadou. Acolo… Acolo, Doamna…
Doamna îl ascultă și se înduioșează. A început să-l cunoască mai bine și înțelege că diplomele primite în noua școală vor fi puntea de legătură cu țara de care s-a rupt. Țara de care încă îi este dor, țara pe care o va iubi toată viața.
Și mai înțelege un lucru Doamna: indiferent de premiul obținut sau nu la Concursul de Matematică, faptul că Rareș a reușit să-și ajungă din urmă colegii, pentru a trimite o dovadă prietenilor de departe, a fost o motivație atât de puternică, încât, a legat Desenul de Matematică, într-un mod aparte… Că a trebuit să existe ceva sau cineva care, mai întâi, să apropie cele două materii, apoi, să le unească undeva, într-un suflețel de copil. Un Concurs care a adus atâta fericire unui școlar! Unui școlar și Doamnei lui…

sursa foto: pixabay