Dacă Îngerii Gardieni mi-ar cere să le cânt, ca să-mi deschidă Porțile Raiului, i-aș înduioșa cu o doină de-a noastră

E aproape dezonorant să primești o invitație la un concert, și să trebuiască, apoi, să cauți pe Google numele artiștilor care-l vor susține. Mai ales când printre ei descoperi un muzician român, recunoscut la nivel mondial. Însă, mie mi s-a întâmplat. Și mi-am iertat cu greu ignoranța. Cu rușinea celui care își repetă mereu cât de orgolios se simte de propria-i cultură generală. Fiindcă, în realitate, omul modern nu stăpânește decât o foarte mică parte din noianul tainelor amprentate de destinele celor care nu mai sunt printre noi sau de cele care se scriu chiar în timp ce el însuși își înfruntă soarta.
Pe Marius Preda, artistul pentru care muzica și Dumnezeu întruchipează o singură entitate, l-am cunoscut într-un spectacol în care aplauzele la scenă deschisă au răsunat îndelung. Un „dialog muzical”, cum l-a numit doamna Liliana Țuroiu, directoare a ICR Bruxelles. Un concert de gală, multicultural, în care diferite stiluri muzicale – bal musette, cântec francez, muzică de film, slam și ritmuri clasice -, s-au succedat cu o uimitoare naturalețe.

Pe scena evenimentului Douce France, organizat de Fundația Internațională Yehudi Menuhin, la Centrul Cultural Wolubilis (printre cei care au contribuit la alcătuirea programului numărându-se și ICR Bruxelles), Gilles Apap, Gwen Cresens, Marius Preda, Valeriy Sokolov, Olga Sroubkova, Marlene Dorcena, Marianne Aya Omac, microMega le Verbivore, alături de Brussels Chamber Orchestra, dirijată de Mario Villuendas, au susținut o suită de admirabile recitaluri.
Iar după spectacol, cu eleganța și modestia caracteristice artiștilor români stabiliți în străinătate, Marius Preda mi-a răspuns la câteva întrebări.

-Un muzician ce stăpânește arta interpretării mai multor instrumente – pe unele, se spune, chiar la nivel de măiestrie -, a pornit, totuși, de la unul. De la care? Și când?

-Am pornit cu țambalul. La 13 ani. Apoi, nu m-am mai oprit. Vibrafon, acordeon, pian, vioară… Mulți s-au întrebat: de ce-ar avea nevoie cineva să cânte la atâtea instrumente? Ce urmărește să demonstreze? Sincer, niciodată nu am făcut lucruri pentru a demonstra celor din jur ceva anume, cu atât mai puțin în cazul pregătirii mele. Totul a fost doar iubire pentru muzică. Mă aflam departe de casă, singur, într-o țară străină, și aveam nevoie de afecțiune. Un sentiment pe care l-am găsit în muzică. Iar cum m-am născut cu abilitatea de a desluși toate secretele unui instrument, oricât de greu sau de ușor s-ar lăsa acesta descoperit, mi-a plăcut să nu mă limitez la țambal. Și să învăț cât mai multe lucruri. La un anumit nivel. Ca artist, am considerat întotdeauna varietatea instrumentală precum creațiile unui scriitor care așterne pe hârtie nu doar opere de proză, ci, și poezie, și teatru.
Mie, cu cât avansam în studiu, cu atât mi se amplifica interesul, fiindcă aflam detalii care mi-ar fi îmbunătățit tehnica, percepția sonoră, modul de interpretare. Sunetul viorii, de exemplu, prin vibrato, prin intonație, deschide noi orizonturi. De aceea, la nivel senzorial, un țambalist nu va simți niciodată cum simt eu ceea ce cânt. Nu o spun din vanitate, dar atunci când interpretez o piesă, nu o fac doar ca un țambalist, ci, ca un acordeonist, ca un violonist, ca un pianist, ca un vibrafonist… Și dacă, în teorie, un vibrato nu se poate obține de la un instrument precum țambalul, eu, numai gândindu-mă la ideea unuia, prin modul în care ating coardele cu degetele sau cu ciocănelele, te fac să crezi că notele auzite redau… chiar un vibrato.

-Rămânem la țambal. Și îl legăm de jazz. Cum s-ar defini prezența sa, într-un gen muzical caracterizat de așa o surprinzătoare sensibilitate melodică? Evoluție? Revoluție? Inovație? Proba că într-o piesă care contopește profunde emoții cu fanteziste idealuri, compozitorul nu poate impune limite nici în modul de interpretare, nici în alegerea instrumentelor complementare?

-Eu aș numi-o mai simplu: dragoste. Dragoste pentru muzică. Am vrut să deviez cursul instrumentului, am rezonat. Ideea mi-a venit la 12 ani. Mă aflam într-un turneu în Franța, cu un grup de studenți și cu folcloristul Aurel Mustețea, unul dintre cei mai buni profesori din România. Atunci am descoperit jazzul. Și, uimitor, într-un timp foarte scurt, am simțit că acela era un gen pe care, deși nu o mai făcuse nimeni vreodată, l-aș putea interpreta la țambal. Pe urmă, totul a decurs de la sine: la 16 ani, cu ajutorul unui unchi, am ajuns să fac parte din ansamblul lui Nicolae Pîrvu, în Olanda. Și cum, tânăr fiind, voiam să-mi completez studiile, la Conservator, mă gândisem să mi le focalizez pe acordeon. Doar că un bun amic, contrabasistul Gabriel Bărbălău, m-a sfătuit să aleg jazzul și vibrafonul. Mai întâi, fiindcă percepuse în mine abilitatea despre care-ți vorbeam, aceea de a învăța cu ușurință un alt instrument, apoi, convins de ideea că trecerea de la țambal la vibrafon ar fi fost foarte ușoară. Sincer, nu a fost. Pentru că, oricât de înrudite între ele, tehnica și grifura celor două sunt diferite. Însă, m-am înscris la secția respectivă. Mai târziu, am studiat pianul și celelalte instrumente.

-Există vreun gen muzical care nu poate fi interpretat la țambal?

-Nu. Cel puțin, nu pentru mine. Apoi, cum compozițiile sunt puține, nu îmi rămâne decât să adaptez. Frecvent, pe cele clasice. Am încercat cu Chopin, cu Concertul de pian al lui Grieg. Nu fiindcă nu ar fi făcut-o nimeni până atunci, iar eu aș fi fost singurul în stare, ci, pentru că am considerat-o o provocare prin care să scot în evidență, pe de o parte, calitățile instrumentului, pe de alta, capacitatea mea de a-l stăpâni. Căci, în timpul unui concert, țambalul are această putere de a schimba rolurile. Devenind, dintr-un obiect supus, unul care preia frâiele. Am trăit-o de câteva ori. Publicul nu și-a dat seama, dar au fost momente când mi-a blocat totul. Deci, ce înseamnă asta? Că nu poți câștiga în fața instrumentului nicio bătălie, dacă el nu dorește să te ajute. Însă, și când o face… îi simți energia pozitivă curgându-ți prin vene!

-De la 16 ani în Olanda… Dacă rămâneați în România, viitorul ar fi fost același? Al unui muzician?

-Absolut nu! Fiindcă nu mai făceam nimic la nivel de carieră. Nici în muzică, poate nici în alt domeniu.

-De ce un român care dorește mai mult de la viață – la nivel de carieră, cum singur ați subliniat-o, de finanțe, de faimă -, când îndrăznește să-și deschidă aripile, reușește să zboare foarte sus numai dacă se află departe de locul în care s-a născut?

-Foarte simplu: dincolo de România, primul lucru pe care înveți să ți-l educi este ego-ul! Acel sentiment dobândit în familie, în multe cazuri la o vârstă fragedă, care te face să te crezi „cineva”. În străinătate, trebuie să cobori cu picioarele pe pământ; să pui accent pe modestie, pe muncă și perseverență. Mai ales când ești singur. Pentru că, dacă nu lucrezi cu tine, dacă nu ești serios, dacă nu respecți cele mai simple reguli de bun simț, oricât de sus ai visa să ajungi, oricât de larg ți-ai deschide aripile, poate, într-o zi, reușești să zbori, dar… pe burtă. Eu mi-am dat seama la timp de aceste lucruri, iar de la 16 ani, am devenit propriul meu profesor. Evident, am avut în jur câțiva dascăli recunoscuți, multe lucruri mi le-am însușit din cărți, totuși, oricâte lecții primești de la alții, tu ești singurul de la care înveți cel mai mult. Asta, însă, se întâmplă în străinătate. În România… Nu aș vrea să supăr pe nimeni, am avut concerte în țară, îmi doresc să păstrez legătura cu colegii de acolo, totuși, nu pot ascunde că societatea românească se confruntă cu un periculos fenomen care afectează muzica, arta, cultura; un fenomen bazat pe o minciună. Frumoasă, dar fără valoare. Minciuna acelui „Eu sunt un VIP!”. În România, posibil să te vezi astfel, dar te-ai întrebat cum ai fi privit dacă treci dincolo de granițe?
Sper să nu mi se răstălmăcească vorbele… Contrar percepțiilor mele, îmi iubesc originile, mereu făcându-mi plăcere să mă întorc în locurile-n care m-am născut – ca muzician, ca simplu cetățean -, însă, vezi tu, în atâția ani de carieră, am susținut multe, foarte multe concerte, în diverse colțuri ale lumii. Relaxat, entuziasmat, nerăbdător să transmit publicului cât pot din farmecul muzicii pe care o interpretez… Doar că atunci când sunt invitat să cânt în România, se întâmplă ceva care mă transformă, care îmi creează o ciudată stare de neliniște. Cele mai mari emoții le-am simțit mereu pe scenele românești. O avalanșă de nostalgii, de spiritualitate, de o stranie nevoie de a-i vindeca, parcă, pe oameni, făcându-i să înțeleagă că lucrurile stau altfel, că nu trebuie neapărat să ajungi un VIP, ca să simți că trăiești, fiindcă, deseori, satisfacțiile extraordinare îți sunt oferite tocmai de aspectele simple ale vieții.

-Când nu-i ieșea ceva așa cum își plănuise, profesional vorbind, cum își consola ego-ul adolescentul aflat departe de casă?
-Repetându-și că lupta cu muzica nu se va termina niciodată. Că trebuie să persevereze, dacă vrea cu adevărat să-i reușească acel „ceva plănuit”. Amintindu-și, reamintindu-și că, fiind muzica o entitate divină – asta mi-o spun și în prezent -, să am la dispoziție o mie de ani, tot nu aș reuși să o înțeleg în totalitate. Poate, poate, cu puțin efort, aș ajunge să descifrez o cincime din ce s-a compus până azi. Un bun motiv, pentru oricare interpret, să nu-și impună limite. Ca atunci când încerci să îl cunoști pe Dumnezeu. Pe Cel care, așa cum spunea Pitagora, dacă mi s-ar cere să-L descriu, aș face-o și eu folosindu-mă de muzică. Fiindcă Dumnezeu este muzică!

-Mi se șoptise chiar ieri că ați avea o legătură specială cu divinitatea, iar ultima propoziție mi-a confirmat-o; de aceea, îmi permit să întreb: când vă aflați pe scenă, Dumnezeu cântă prin sau odată cu Marius Preda?

-Legătura mea cu Dumnezeu… hmm, o consider specială. Sunt o persoană foarte credincioasă. Așa încât, cum aș putea să îl iubesc pe Cel care este muzică, fără să transmit mai departe emoțiile create de El prin și odată cu mine? Probabil te voi uimi, dar iubesc muzica mai mult decât îmi iubesc fiii. Mai întâi, fiindcă în cele mai grele momente, în ea mi-am găsit salvarea. Apoi, deși ca părinte cunosc importanța genetică a unui urmaș, eu și pe acesta îl consider tot… muzică. O copie a tatălui, a mamei, care, oricât s-ar dezvolta apoi, oricât ar evolua, consolidându-și propriul caracter, rămâne oricum o copie ce vibrează în același ritm și în aceleași sunete ale muzicii vibrate de părinți. O muzică universală, moștenită de generații, transmisă mai departe. Indiferent cu ce te-ai ocupa, pe urmă, în viață. La nivel spiritual sau energetic, luând forma modestelor unde electromagnetice sau a pătrunzătoarelor semnale acustice, totul pleacă de la Dumnezeu: șuierul vântului, ropotul ploii, foșnetul frunzelor, tânguirea valurilor, o compoziție precum „Ave Maria”, a lui Bach, sau una dintre Simfoniile lui Mozart.
Știi, ca paranteză, există și o glumă referitoare la cei doi. Sper să-mi reușească traducerea.
Ajuns Mozart în Paradis, Sfântul Petru îi propune rolul de dirijor al Celesty Orchestra of the Haven. Încurcat, acesta îl privește pe Dumnezeu, întrebând:
-Bine, Luminăția Ta, dar Bach?
Divinul îi întoarce uitătura cu blândețe, apoi, îi răspunde surâzând:
-Bach? Păi, Eu sunt Bach!

-Și Marius Preda? Din gluma povestită între paranteze, se pare că rolul de dirijor a fost atribuit deja… Totuși, Paradisul, cică, ne-ar suporta pe toți. Dar numai dacă am reuși să îi deschidem porțile realizând o faptă bună. Sau surprinzându-i pe Îngerii Gardieni cu ceva rostit din suflet. Eu, de exemplu, le-aș recita câteva versuri scrise de Adrian Păunescu. Dumneavoastră? Ce le-ați interpreta?
-Aaa, le-aș cânta o doină! O doină de-a noastră, la țambal. Cu ea, sigur le-aș înmuia intransigența.

Mulțumindu-i maestrului pentru răspunsurile obținute, nu m-a lăsat cugetul să plec spre casă, fără să salut persoana de la care redacția noastră a primit invitația de a participa la Douce France: doamna Liliana Țuroiu, directoare a Institutului Cultural Român din Bruxelles.

-Trebuie să-mi exprim gratitudinea față de echipa dumneavoastră, pentru că a contribuit, din nou, la întregirea programului unui spectacol susținut de excelențe ale muzicii culte. Mai mult, nu e prima oară când datorită eforturilor voastre, publicul din Belgia, români și străini, a avut ocazia să cunoască un alt important ambasador care ne reprezintă cultura în lume.
Știu că ați lucrat aproape un an la acest proiect, căci fiind un artist foarte solicitat, Marius Preda nu se poate aduce oricum sau oricând într-un concert. Cât sunt de mari satisfacția și mândria, când ai reușit să transformi o idee într-un fapt împlinit?

-Căzută cortina, primele cuvinte auzite de mine au fost: „Liliana, mulțumim ICR Bruxelles pentru propunerea de a-l include pe Marius Preda în concertul nostru, fiindcă s-a demonstrat, pur și simplu, genial!”
E adevărat, nu ne-a fost ușor, dar asta ne este misiunea: să-i urcăm pe marile scene pe artiștii români. Iar când un dialog muzical de înaltă ținută, cum a fost cel din seara asta, are loc în inima Europei, și când, la final, publicul se ridică, aplaudându-i îndelung pe muzicieni – unul dintre ei, român -, atunci, satisfacția și mândria nu au limite. Mai suntem mândri – eu, colegii mei -, și pentru că astfel de dialoguri, cu artiști din alte țări, nu fac decât să dovedească încă o dată că România rămâne o valoare în ceea ce privește creativitatea; că identitatea nu se definește într-o splendidă izolare, ci, se nutrește din proximități – în cazul nostru, din cele europene. Asta și stă la baza muncii echipei ICR Bruxelles. Am început cu Europalia, cu acele colaborări extraordinare între muzee, între artiști; am continuat online, în perioada pandemiei, apoi, însă, ridicate restricțiile sociale, am organizat evenimente cu public fizic. Nu au fost foarte multe, dar am reușit, oricum, să aducem importanți artiști români. Cu rezultate asemănătoare celui din seara asta: o experiență unică! O experiență care va rămâne în sufletul și în mințile tuturor celor care au participat la eveniment, pe scenă, în public. Un dialog muzical care a contribuit, încă o dată, la crearea și menținerea diplomației culturale.

sursă foto: Timpul Bruxelles