Adrian Mantu – Dacă studiul violoncelului nu ar fi rodit fructe coapte, azi, aș fi fost un alt Hagi!

Acest interviu este dedicat Institutului Cultural Român – Bruxelles și Ambasadei României în Regatul Belgiei, organizatori principali ai evenimentului CelloVision’s Travelling – Connecting Europe. Cu multe mulțumiri…

Să-l fi văzut pe Adrian Mantu, întâmplător – pe stradă, într-o gară sau într-o stație de metrou -, îmbrăcat lejer, cu mâinile în buzunar sau vorbind la telefon, nu aș fi crezut niciodată că, dincolo de volubilitatea oratorică și de umorul autoironic, aș fi avut în față o excelență în arta interpretării violoncelului.
Numai că eu l-am întâlnit la un concert, pe lângă Bruges, într-o seară de luni, pregătit să-și întâmpine spectatorii, cu inconfundabilu-i stil: fascinație, poveste, cânt, dans și o dinamică fantezie.
M-a mai uimit, la fel de înălțător, suita de persoane și personalități care au ocupat sala până la refuz (consuli onorifici, ambasadori, politicieni locali, oameni de cultură), melomani înnăscuți, nerăbdători să trăiască, să retrăiască sau să re-retrăiască magia acelui ceas, în care un om și-un instrument cu 4 coarde, acordate în cvinte perfecte, ar fi dat tonul unui spectacol de neuitat.
Artistul nu a venit singur, ci, însoțit de alți doi muzicieni (Dermont Dunne – acordeon, Iulian Pușcă – nai), de o balerină (Anastasia Grigore) și de un proiecționist (Mihai Cucu), transformând, împreună, vechea încăpere principală a Primăriei din Damme, într-un impresionant tărâm virtual-oniric.

Invitând ansamblul ConTempo la Bruges, chiar de Ziua Europei, organizatorii CelloVision’s Travelling – Connecting Europe (Institutul Cultural Român Bruxelles și Ambasada României în Regatul Belgiei – cu sprijinul Primăriei din Damme și al domnului Joeri Beuren, Consul Onorific al României în Flandra Occidentală), și-au demonstrat, încă o dată, nu doar gustul estetic și simțul artistic, ci, mai ales, dorința de a întări ideea că, indiferent de limba vorbită, de patrimoniul național, de istoria unui popor – scrisă pe baricade sau la masa unor generali smintiți -, muzica și interpreții săi destind sufletele împovărate, colorează gândurile negre, unesc aspirațiile grandioase, alină dorurile, renasc speranțele destrămate și dărâmă toate frontierele dintre oameni.

Sincer, nu știam cum să mă apropii de bărbatul care, acum, le vorbea, zâmbind molipsitor, Ligiei Marin sau Adrianei Pietrăreanu, acum, glumea cu Pompiliu Constantinescu – trei dintre reprezentanții Insitutului Cultural Român din Bruxelles, prezenți la Damme -, cu atât mai mult, cu cât aflasem că era un violoncelist de prestigiu, deținător al unui impresionant palmares, apreciat la nivel internațional, de curând, premiat de președintele României.
De aceea, am pășit timorată spre Pompiliu, întrebându-l dacă invitatul serii ar fi găsit cincisprezece minute, înainte de concert, să-mi răspundă la niște întrebări.
-Cu siguranță! Adrian e o persoană de nota zece. Ca, de altfel, întregul grup din seara asta.
Și uite-așa, înfruntându-mi sfiala, am petrecut un sfert de ceas în compania unui maestru al graiului cu tâlc și-al povestirii, o persoană care, în afara virtuozității de-a îmbrăca violoncelul în mantia magică a unui alchimist al cheilor și-al notelor muzicale, strânsese prin încăperile memoriei o sarică de uimitoare amintiri.
Iar cum „hâtrenia” lui, cu seva trasă, parcă, din dulcea șuguială a mucalitului Ion Creangă, mi-a desfătat sufletul, pentru prima oară, ca jurnalist interviator, am decis să nu mai șlefuiesc nici modul, nici construcția, nici folosirea sintagmelor care nu ar fi respectat principiile redactării unui articol, ci, să le transcriu exact așa cum au fost rostite. Fiindcă acele „măi” sau sunetele interjecționale cu „pufff-uri” și „uh-uri” erau rostite cu nonșalanța unei persoane sincere, revărsând multă căldură.

-Bună ziua, Adrian Mantu! De când am intrat în sală, observându-te pe furiș, dar în mod decent și educat, mi s-a aprins o mare curiozitate: de unde-ți naște euforia?
-Poftim?!… A, bună! De unde naște…? Din pandemie, poate… ? Nu știu, o fi vreo sechelă pandemică.
(surâde larg)

-Sunt veseli artiștii?
-Artiștii, da, muzicienii de Clasică… „mna”. Sau, oricum, mulți dintre ei par mai serioși.

-Tu ai fost un copil serios sau unul vesel?
-Depinde pe cine întrebi, deși, în general, da, îmi aduc aminte să fi fost unul vesel. Atât de vesel încât, după lecțiile de pian, începute pe la 3 ani, mi s-a spus că dacă nu ar fi mers treaba nici cu violoncelul, m-aș fi putut apuca de stand-up comedy. Cu le-je-ri-ta-te!

-Inițierea în arta studiului unui instrument muzical la 3 ani e un început cam… fraged. A existat cumva, și în cazul tău, acel semn de precocitate, specific muzicienilor mozartiști sau beethovenieni?
-Semn de precocitate, nu, doar unul de… fraternitate. Având un frate mai mare. Foarte, foarte bun în ale muzicii.

-Nici tu nu-ți dezminți breasla. Doctor în muzică, titulatură onorifică dată de National University of Irlanda, fondator al cvartetului ConTempo, Ireland s National String Quartet în 2003, 19 premii internaționale , 4000 de concerte în 48 de țări ale lumii – câteva, ținute în fața unor personalități precum Papa Ioan Paul al II-lea, Prințul Charles, Nelson Mandela, a unor președinți europeni, a unor câștigători ai premiului Nobel, staruri de Hollywood -, compozitor și orchestrator pentru pelicule cinematografice (inclusiv ale celebrului Steven Spielberg)… mă întreb: măiestria ta, cât e talent, cât, virtuozitate, obținută în urma orelor de curs și a perseverenței de a atinge culmile performanței?
-Pffff! De la Enescu încoace, 99% dintre măiestrii sunt… muncă. Eu am studiat 9 ore pe zi, tipul acela de studiu împrumutat de la școala rusă, după regula „blajinului” competitiv îndemn: locul doi nu-i destul! Am tras tare, de dimineață până seară, trecând prin toate fazele emoționale: stress, panică, teroarea de a nu reuși să mulțumești publicul, de a afișa atitudinea potrivită care să-ți camufleze agitația, de a găsi metoda sigură pentru a câștiga unul, două, nouă… cât mai multe concursuri – fiindcă în jurul tău, numai asta se aștepta… deși, viața oferă multe lucruri, mai importante decât o diplomă de excelență sau un premiu întâi.
Totuși, vezi tu, chiar dacă nu-mi regret eforturile – poate și fiindcă, până la urmă, au rodit fructe coapte -, stările trăite au generat în mine impulsul de a nu recomanda nimănui să se apuce de muzică. Cel puțin, nu în maniera concurențială în care am făcut-o eu. Căci, sincer, în 9 ceasuri, zilnic, poți să citești povești scrise pe hârtie sau pe iPad, să călătorești, vizitând atâtea locuri de pe Pământ, să descoperi istoria, intrând într-un muzeu, să mergi la un meci de fotbal; știi, lucruri normale, făcute de oamenii obișnuiți.

-Am priceput. Totuși, dacă ne-am imagina că violoncelul nu ar fi adus rezultatele sperate, azi, chiar aș fi vorbit unui umorist? Sau cui?
-Aaa, unui fotbalist! Dar, unuia de genul lui Hagi… Glumesc. Măi, mereu am crezut că dacă ai un talent într-un domeniu, poți reuși în toate celelalte, pentru că harul cu care te naști e ca o afinitate respirată de simțurile vitale. Evident, nu una bătută în cuie, fixată pe o competență predefinită, ci, una asemănătoare predispoziției de a obține succesul. Apoi, în funcție de cât de mult îți dorești să atingi vârful, de străduințe, de perseverență, acumulezi bazele: cunoștința și experiența. Experiența, în timp, va deveni chiar foarte importantă, doar că, din păcate, și pe ea o dobândești… numai în urma orelor de studiu. Ciudat, nu? Pare mecanismul unui cerc vicios… Însă, crede-mă, experiența este cea care te va ajuta să înțelegi multe lucruri esențiale: cum să muncești mai puțin, fizic, nu 9-10 ore, din 24, folosind ce-ai învățat de-a lungul vremii, cum să studiezi inteligent partiturile, cum să susții, în cea mai bună formă, un concert. Tot experiența îți va ascuți judecata, îndemnându-te să fii mai destins și să imaginezi spectacolul ca pe-un întreg format din mai multe piese: tu, colegii, publicul, locul în care cânți, fiecare preluând câte puțin din tensiunea momentului artistic. Fiindcă tensiunea există, oricât de pregătit ai fi și indiferent la câte… 4000 de concerte ai luat parte. Vorbesc despre acea conștientizare că, oricui, i se poate întâmpla, oricând, ceva neplăcut. Asta e sigur, în sensul că întrebarea nu se pune: dacă se va întâmpla, ci, când?!
Eu mă gândesc, de exemplu, că mi s-ar putea bloca mâna sau un deget, și nu aș mai reuși să cânt; de aceea, la fiecare apariție scenică, am tendința să dau totul, încurajându-mă că, dacă m-aș afla în situația în care aș trăi ultima ieșire în public, măcar, nu am dezamăgit pe nimeni.
Citisem, odată, un raport „savant”, în care un cercetător britanic încercase să afle cu ce se compară actul creației – și la nivel psihic, și la nivel fizic -, ajungând la o concluzie interesantă: pe scenă, efortul depus în timp ce interpretezi o partitură ia forma unui climax total (scopul fiind acela de a da ce e mai bun din tine), contrar anticlimaxului de după concert. Întocmai unui elastic: pe cât îl tragi în sus, când trebuie să revină la poziția inițială, pe-atât se duce-n jos.
Iar ca artist, acestui inevitabil proces, înveți să-i găsești un echilibru: nu te bucuri în mod exagerat de succes, ca să nu suferi prea mult în caz de insucces!

-Povestind despre truda celor 9 ore de studiu… în baza experienței acumulate până azi, dacă ar fi să dai lecții unui copil, ai schimba ceva din metoda pedagogică a profesorilor pe care i-ai avut?
-Știi, toate… didascaliile primite de la ei, așa stricte, chinuite, muncite, până la urmă, au avut rezultate, fiindcă de la concursuri mă întorceam mereu cu lauri. Apoi, vorbim despre perioada comunismului, când, cum ți-am mai zis-o, competiția era unul dintre principiile fundamentale pentru a-ți construi un viitor.
Hm, acum, că îmi amintesc, într-un fel, râdeam de comuniști la vremea aceea. Spre groaza părinților, care înțelegeau prea bine riscul unei asemenea atitudini, în cazul în care s-ar și fi aflat cum îi tratam. Dar eram convinși – eu, colegii mei -, că dacă te-ai născut cu un talent anume – la muzică, la dans, la desen sau la sport -, pe care îl perfecționezi studiind asiduu, niciun copil de comunist, cu oricâte recomandări, fără școală, fără cunoștințele necesare, nu ți-ar putea lua locul.

-Spune-mi ce nu ai spus niciunui jurnalist vreodată. Uite, despre comunism, dacă tot îl considerai fără fundamente ….
-Păi, ce să-ți spun? Că m-am numărat și eu, din nou spre groaza familiei, printre cei prezenți la Revoluția din ’89? Fără să revendic, mai târziu, Titlul de Revoluționar? Că, deși, în prima seară, tata m-a ținut închis în casă, tot am reușit să ajung, în zilele următoare, în mijlocul dezastrului? Că nu mi-aș fi închipuit niciodată curajul, nepăsarea sau inconștiența unei ființe umane, de a descărca o armă într-un adolescent de 15 ani? Sau că gloanțele șuieră cu adevărat, când trec pe lângă tine, iar dacă se opresc în carne vie, oamenii chiar mor? E destul, cred… nu?

-Mulți artiști, mai ales cei care cântă la instrumentele cu coarde, când interpretează o partitură, închid ochii. Întrebându-i din ce cauză, unii mi-au mărturisit că își revăd propriile emoții, imaginând cu ajutorul lor o nouă poveste compoziției în speță; alții, că o asociază cu cele mai intense momente de peste zi, trăite până la ridicarea cortinei, iar alții, că, inspirați de locul unde se ține concertul – o biserică, un castel, un conac din vremuri îndepărtate -, închipuindu-se ucenici ai maeștrilor compozitori, par să călătorească în timp, împreună cu aceștia, încercând să descopere cât mai mult din taina sunetelor înalte, generate de un flageolet, sau din cea a acordurilor redate de o septimă semiografiată pe o bucată de hârtie. Tu o faci? Și dacă da, de ce?

-Uh, clasicii ăștia melancolici! Glumesc, iar… Mi s-a întâmplat și mie, nu o neg, însă, din motive diferite. Apoi, depinde mult și de context. Când mă aflu singur, pe scenă, sau când am rolul unui solist, cu orchestra, trebuie să mă simt doar eu cu… mine; să mă regăsesc, la nivel interpretativ.
De ce o fac? Hm, și aici e o discuție complexă!
Dacă interpretezi o partitură à la lettre, dai compozitorului valența unei divinități, iar ție, pe cea a unui servil lipsit de sentimente, care urmărește doar să nu-și supere stăpânul. Artistul, însă, e mai mult decât un mim ce descifrează o structură muzicală. Dincolo de curiozitatea de-a afla cum trăia, cu cine se întâlnea, unde locuia, ce citea, pe unde se plimba, ce gândea compozitorul la vremea aceea sau prin ce tragedii a trecut, elemente importante, desigur, pentru actul creator, țin, totuși, să-i interpretez lucrările în felul meu. Poate părea un gest egolatru, dar insist să am propria manieră de a cânta. Indiferent că sună altfel decât originalul. Modern, extravagant sau, de ce nu, chiar clasic?! E ca atunci când citești o poezie, pe care trebuie să o comentezi: versurile sunt scrise cu aceleași cuvinte pentru toți cei care le silabisesc în gând, emoțiile transmise și modul de a le percepe, însă, e diferit. De la persoană, la persoană. Poate în seara asta nu ai să mă surprinzi cu ochii închiși, căci, dacă simt publicul în sintonie cu starea mea de spirit, capăt încredere și îl consider parte a întregului despre care îți vorbeam mai devreme.
Dar știu că există destui artiști care preferă să cânte astfel, ca și cum s-ar izola într-un soi de balon, un spațiu unic, numai al lor, în care își regăsesc orele de studiu, experiența, cunoștințele interpretative, gândurile, emoțiile. Niciodată numai pe acestea din urmă, fiindcă, până la un punct, controlul mental asupra sentimentelor este necesar. Eu, de exemplu, îmi extrag seva din public și o înapoiez, folosindu-mă de arcuș și de coarde; dacă am un auditoriu extraordinar, interpretarea va fi extraordinară, dacă nu… pe măsura empatiei create cu acesta. Oricum, prezența, starea de spirit și ceea ce transmite chipul spectatorului în timpul concertului contează foarte mult pentru artist.

-Ai un compozitor preferat sau o lucrare clasică, pe care îți place să o interpretezi în mod deosebit? Și când ești trist, și când ești vesel, și când te plictisești, și când simți foamea de „muzică istorică”?
-Hm, cred că deja ți-ai dat seama că sunt un artist atipic, de aceea, în materie de preferințe, întotdeauna am pus accent pe concertele în curs de pregătire. În sensul că, fiecare grupaj compozițional devine o preferință de moment; una pe care o studiez, până sună așa cum îmi place mie.
Un singur compozitor, nu, ci, mai mulți, Beethoven rămânând printre primii, însă, vezi tu, nu poți să bei șampanie în fiecare zi… e nevoie de diversitate, fiindcă asta păstrează vii și poftele, și plăcerile muzicale. Echilibrându-le. Apoi, am perioade în care mă simt atât de aproape de un compozitor sau de un anumit stil de interpretare, încât, atașamentul devine obsedant. Doar că… mda, nu durează. Ca orice lucru din viață: în lume, există o mulțime de locuri interesante de văzut și câteva miliarde de oameni, de ce să mă opresc asupra unuia singur? Cunoașterea, indiferent de forma în care se manifestă, înseamnă experiență.

-Adrian Mantu, Cavaler al Statului român în Irlanda. O recunoaștere oferită, prin decret prezidențial, de însuși Klaus Iohannis. Corect?
-Da, da. Nu aș vrea să sune ca un sentiment de mândrie gratuită, dar, pentru tot ce-am făcut acolo, am primit acum câteva luni Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler – Arta spectacolului. Împreună cu Andreea Banciu, Ingrid Nicola și Bogdan Sofei, ceilalți membri fondatori ai cvartetului ConTempo. Totuși… next!

-Ți-am prins din zbor modestia; aș vrea doar să-mi spui dacă irlandezii au rămas aceiași melancolici „oameni ai mării”, veseli doar când se adună prin puburi?
-Consider Irlanda un stat democratic. O democrație… o să sune contradictoriu, însă, continui să percep realitatea societății irlandeze ca pe o „democrație comunistă”. Într-un sens bun, al acelui: nu există diferențe între persoane! Puburile despre care ai amintit sunt public places, prezente pe fiecare stradă, locuri în care, după ce se întorc de la serviciu, mulți se adună să-și spună păsurile, să-și povestească ziua de muncă. Fără umbră de discriminare socială, fiindcă, într-un pub, nu există decât ființe umane care împart între ele puțin din viața lor. Astfel, îi poți întâlni pe Bill Whelan, care a scris Riverdance, sau pe Taoiseach, prim ministrul Irlandei, alături de menajere, de muncitori, irlandezi sau brazilieni, polonezi, germani, câteodată și români.

-Viața și moartea, două taine care se completează amplificând misterul creației divine sau jumătățile Totului ce definește veșnicia?
-Viziunea mea asupra existenței definește un alt fel de concept, diferit de cum îl simte majoritatea. Poate și pentru că mi-am văzut sfârșitul de mai multe ori. Apoi, deși mă consider un om religios, nu merg la biserică. Religios, în sensul că nu neg evidența unui Creator, fiindcă și primul om a fost fiul cuiva, însă, cred că răspunsul marilor taine se află în noi. Iar în funcție de modul în care fiecare reușește să se conecteze cu acel Creator, i se transmite, într-o mai mare sau o mică măsură, ceva special. Nu mi-e frică de moarte, de momentul plecării, fiind conștient că la naștere am… semnat un soi de contract cu ea. Mai degrabă, însă, m-aș teme de consecințe, dacă aș avea certitudinea că ar chiar exista un „dincolo”, așa cum și-l imaginează unii. Căci, câte nu face omul în viață… și cine nu greșește?!

-Vorbind despre „dincolo”, oameni și greșeli, cum te vezi la 70 de ani?
-Ca acuma… Da, da, tu râzi cu poftă, dar eu consider că un artist adevărat rămâne mereu tânăr. Uite, prin natura profesiei, vorbesc, deseori, cu profesori de 70-80 de ani, vârste onorabile, nu?! Totuși, în ciuda trecerii timpului, nu s-a întâmplat niciodată ca spiritul lor să trădeze vreun… rid. Iar pentru mine, sentimentul e fantastic și îmi creează o așa de bună dispoziție, că îmi spun: ”Într-o zi, și caroseria ta va scârțâi, Adriane, numai că sufletul se va simți tânăr!”. Așa că, la 70 de ani, dacă mă vor ține mâinile, voi continua să cânt; dacă nu, voi face alte lucruri; cu siguranță, însă, mintea îmi va fi la fel de ageră, iar sufletul… de artist.

-Am început discuția, fără intenție, ce-i drept, cu o întrebare al cărei răspuns a inclus cuvântul „pandemie”; o terminăm la fel? Îmi spui cum ai povesti elevilor tăi, peste niște decenii, despre acest nefericit moment din istoria erei moderne?
-Păi, pandemia ne-a învățat să supraviețuim. Mai ales, la nivel profesional. Nu a fost ușor, nimeni nu era pregătit pentru o asemenea provocare – concerte anulate, școli închise, incertitudine, izolare -, însă noi, ConTempo, am găsit soluții, iar azi, facem tipul acesta de spectacol: o mixiune între forma artistică online și interpretarea live. Și-mi place să cred că oamenii care vin la evenimentele mele, indiferent de impresia cu care se vor întoarce, apoi, acasă – că a fost ceva genial, surprinzător sau că doar au petrecut o seară ruptă din domeniul fantasticului -, nu au cum să le uite.

I-am mulțumit maestrului, lăsându-l să se pregătească pentru scenă, și m-am întors în sala plină ochi de spectatori.
Zece minute mai târziu, în timp ce Rapsodia lui Enescu își vibra duioasele acorduri între pereții clădirii construite secole în urmă, melomanul din mine și-a sentențiat afinitatea pentru violoncelistul care-mi cucerise inima și cugetul: așa cum pe lista preferințelor din domeniul artiștilor plastici contemporani, Radu Ștefan Poleac rămâne fruntea, de pe lista instrumentiștilor de muzică cultă nu voi șterge nicio excelență; doar voi adăuga încă una. Una, însă, care merită tronul și sceptrul regatului de virtuozi!
Chiar dacă, așa cum autoironic, însuși Adrian Mantu o afirmase, nici eu nu aș putea să beau șampanie în fiecare zi…

sursa foto: arhivă personală