Închistrirea spiritualității bucovinene pe sacrul ou pascal

„Dacă orașul nu ajunge la sat, vine satul la oraș!” - motto străbun al neamului Torac

Tradiții, simbolistică, istorie etnografică, măiestrie și mult suflet. Aceasta pare a fi taina perpetuării frumosului popular, lăsată moștenire de părinți fiilor, în cele patru generații Torac din Brodina. Iar cu talentul meșteșugăresc al descendenților ultimelor două, Elena Rențea, Marcel Ghețău și Mirela Niță Sandu au surprins sala arhiplină de iubitori ai datinelor bucovinene, prezenți sâmbătă, 9 aprilie, la EuropaNova.

Decriptarea precisă a alegoricelor semne încondeiate pe coaja ouălor de Paște nu este un proces accesibil; nici măcar ca interpretare. Semnificația culorilor diferă de la un popor la altul – diferențele pot apărea chiar pe teritoriul aceleiași țări -, asemenea zilei din Săptămâna Patimilor, aleasă pentru crearea micilor talismane redemptorii, încărcate cu sacralitatea caracteristică unei poțiuni divine.
Roșul evocă sângele lui Iisus, focul, soarele sau dragostea; Albul – lumina; Galbenul – bogăția, belșugul sau tinerețea; Negrul – țărâna sau statornicia; Verdele – prospețimea sau speranța; Albastrul – sănătatea sau cerul.
Simbolurile sunt reprezentate în manieră geometrică, metaforizând: Viața – linia dreaptă verticală, Moartea – linia orizontală, Eternitatea – linia dublă dreaptă, Gândirea – linia cu dreptunghiuri, Apa purificatoare – linia ondulată, Timpul – spirala.
Unele femei își petrec vremea gravând povești cu chișița în Joia Mare, altele, fie în Vinerea Neagră, fie în Sâmbăta Sfântă.
Chinezii credeau că din ouăle fecundate de soare se nășteau eroii, hindușii, că oul despărțit în două ar fi creat Cerul și Pământul, vechii egipteni, că pe dâmbul înălțat din Oceanul Primordial s-ar fi deschis oul din care ieșise Zeul Haosului.
În creștinism, există multe povestiri legate de sorgintea simbolisticii pictate sau incizate: Legenda celor trei Marii – venind să-l jelească pe Iisus, femeile îi depuseră la picioare o ofrandă de ouă, iar sângele curs de pe cruce le-ar fi înroșit -, cea a Fecioarei Maria, pornită să-i implore lui Pilat din Pont iertarea Fiului – în drum spre Ierusalim, pe când se odinea sub un copac, ouăle luate într-un coș, pentru a îmblânzi mânia guvernatorului roman, deveniseră roșii, astfel, înțelese că Iisus fusese răstignit -, sau cea a soldatului îngrozit de Învierea Mântuitorului, grăbit să dea vestea lui Pilat, care, auzindu-l, ar fi apucat un ou, rostind înfumurat: „Când acesta se va înroși în mâna mea, atunci va învia Hristos!”, și alte câteva, care, oricât de diferite, tind să contureze o singură semnificație: uniunea Creator – Creație.

Locul de unde se trage familia Torac e o comună din nordul județului Suceava, aproape de granița cu Ucraina. Un loc de care Paul Torac este tare mândru, și pe care îl descrie a fi vatra descendenților frumosului Huțulci, un sat atât de important pentru istoria străvechei arte populare bucovinene, încât, bunica sa își îndemna urmașii să vorbească despre el câtor mai multor oameni, convinsă că dacă orașul nu ajunge la sat, e musai ca satul să vină la oraș!
Cinstindu-i povața, Elena, împreună cu fiii gemeni – Paula și Paul -, a selectat o părticică din multitudinea de comori țesute, cusute sau închistrite, și le-a adus la Bruxelles.

-Îl văzusem pe Paul Torac online, prezentând o colecție de artizanat la un muzeu din Iași, împreună cu mama și cu sora dânsului. La tânărul acela de numai 26 de ani, mă uimise pasiunea cu care vorbea despre obiectele expuse, dar și modestia; acea modestie a celui care, folosind cuvinte simple, reușește să transmită un mesaj complex, valoros, oricărei persoane care îl ascultă. Concret: în ciuda explicațiilor specifice artei populare, Paul vorbea pe limba tuturor!
Mare mi-a fost uimirea și când am văzut costumele tradiționale custodite în familie, și când mi-a arătat un album cu strămoșii și cu locurile lor de baștină, deși, uimirea cea mai mare o trăiesc în momentul de față, fiindcă sunt îmbrăcată ca o huțuleancă.
Evenimentul de astăzi este important nu numai pentru noi, cei care l-am organizat, ci, pentru toți românii din Belgia, nevoiți să celebreze sfântul Paște departe de țară; fiindcă dorul de casă, de rude, de tradițiile strămoșești, ne încearcă mereu în preajma marilor sărbători. Iar prin obiectele artizanale expuse la EuropaNova, Elena, Paul și Paula au reușit să aducă, așa cum spunea una dintre bunicile familiei Torac, nu un sătuc oarecare, la oraș, ci, chiar frumoasa Brodină, la Bruxelles. Un motiv ca mulțumirile mele să se îndrepte spre ei, spre Marcel Ghețău, prin intermediul căruia i-am cunoscut pe acești oameni minunați, cât și spre Mirela Niță Sandu, pentru interesul de a găzdui o asemenea întâlnire.

Atelierul artizanal s-a deschis cu un scurt recital de poezie, prezentat de Claudia Scirlea, urmat de un moment artistic, la nai, susținut de Anthony Boinceanu, apoi, de intervenția lui Paul Torac – o impresionantă prelegere despre artă, tradiție și folclor din zona Brodinei.

-Intrând în sala exponatelor, cu siguranță ați observat costumele populare; costume ce fac parte din marea colecție etnografică pe care o avem la Brodina: ansambluri vestimentare, obiecte de uz casnic, ouă încondeiate, vechi, chiar foarte vechi, și podoabe – pentru că femeile din zonă purtau mărgele din sticlă de Murano, aduse de negustorii evrei.
Colecția este adunată și păstrată într-o casă construită în 1918, cu arhitectură tradițională nu bucovineană, ci, evreiască, fiindcă, înainte, Brodina a aparținut comunei Seletin (regiunea Cernăuți), casele huțulilor fiind așezate pe culmile munților. Iar în cele trei încăperi, am amenajat un soi de muzeu, de dimensiuni mici, pe secțiuni. Prima, înfățișează un loc în care femeile de odinioară, cele de pe vremea străbunicelor noastre, își desfășurau activitățile; aici se găsesc toate ustensilele, rudimentare, necesare depănării firului de lână: războiul de țesut, cu stative, vârtelnița, furca și fuiorul. A doua încăpere e ca o mare ladă cu zestre, din ea nelipsind păretarele, costumele populare, scorțarele; iar a treia, ca o bucătărie tradițională, ce cuprinde vase de lemn, coveți, păscărițe, dar unde e amenajat și un atelier pentru încondeierea ouălor. Tot aici se organizează șezători pe diverse teme – realizarea cămășii tradiționale, parcursul firului de lână de la scărmănat și depănat, până la obținerea firului de țesut -, sau, în preajma sărbătorilor pascale, întâlniri cu cei care doresc să afle mai multe despre meșteșugul închistririi unui ou. Fie persoane din zonă, fie străini care ne-au descoperit prin intermediul rețelelor de socializare.

L-am întrebat pe Paul, ce l-a determinat să se stabilească la Brodina.

-M-am născut într-o familie în care încondeierea ouălor era o activitate aproape cotidiană, iar nouă, copiilor, de mici ni s-a pus chișița în mână. Ca-ntr-un joc. Cred că a fost chiar prima mea „jucărie”. Când, mare fiind, am plecat la studii, la Suceava – Paul este licențiat în Pedagogia învățământului primar și preșcolar-, simțeam că-mi lipsește ceva. Și numai întorcându-mă la Brodina, am realizat că acel ceva se afla acolo. Nu era un lucru material, palpabil, ci, dorința de a trăi alături de oamenii dragi mie, printre bătrânii care știau o mulțime de povești despre rădăcinile noastre. Așa am frecventat, să spunem, cursurile unei școli speciale, în marea familie a Brodinei, aflând cât de valoroase ne sunt tradițiile, istoria locului, dar și cum să evităm reproducerea kitschului folcloric. Pentru că, din păcate, această manieră estetică, de prost gust, de a reda în mod eronat motivele tradiționale autentice, specifice diferitelor zone din România, a pătruns și în arta costumului popular, și în cea a încondeierii ouălor, vizând doar scopul comercial. Lucratul cămășilor nerespectând cu sfințenie simbolistica exprimată de firul de bumbac sau de mătase nu e condamnabil până la urmă, dar, măcar să fie făcut manual, nu cu mașinile industriale. Și o spun, fiindcă un utilaj nu are decât un program care imprimă un șir de cusături, pe când femeile, odată, își însăilau pe pânză o poveste, lăsând drept mărturie o bucățică din sufletul lor.
La fel, ouăle încondeiate; dacă nu sunt îmbinate corect culorile, dacă fondul alb e încărcat cu tot soiul de sclipiciuri, de mărgele, de o cromatică ochioasă, folosită doar pentru a atrage atenția celui care le cumpără, nu vorbim despre artă populară, ci, despre obiecte lucrate ca să fie vândute… și-atât.

-Cât e de importantă simbolistica aplicată pe ou? Vârtelnița, ciocanul, drumul vieții? Iar momentul creației? Este el sacru?
-Deși ar putea să nu pară, simbolistica e foarte importantă. Străbunica ne spunea că, de exemplu, Crucea Paștelui, încondeiată special cu acea ocazie, avea un rol apotropaic asupra celui care consuma oul, păzindu-l pe tot parcursul anului de boli, de cumpene și de ispite. Cărarea Rătăcită, un alt simbol închistrit cu chișița, se ondulează îmbinând dealurile cu văile, în funcție de destinul încondeiatorului, trăit până în clipa aceea. O cărare ce trasează urcușurile și coborâșurile vieții. Sau, unii o vedeau ca pe drumul sufletului după moarte. Un drum care să te pună pe gânduri la ce te-ar așteapta „dincolo”, dacă păcătuiești.
Cât privește momentul creației, da, ai intuit bine, este sacru. Mai ales în Săptămâna Patimilor. Dar nu numai acel moment. Îmi aduc aminte că împreună cu străbunica maternă, uneori și cu bunica Paraschiva, mergeam pe munte, să culegem plante care s-ar fi folosit la realizarea fierturilor, ale băilor de culoare pentru încondeiatul ouălor, și nu aveam voie să vorbim tare, fiind o activitate aproape ritualică, fiindcă se murmurau și rugăciuni; bunica Natalia, în schimb, ne chema la ea să o ajutăm la copturile tradiționale, în odaia în care frământam împreună având loc, de asemenea, un soi de ritual. Mai întâi, trebuia să ne îmbrăcăm în haine de sărbătoare, pentru a arăta respectul cuvenit acelei îndeletniciri, apoi, nu ni se permitea să umblăm pe uși, nu trebuia să facem gălăgie, altfel, aluatul nu ar mai fi crescut frumos. Și toate aceste credințe strămoșești se țineau cu sfințenie.

-Îmi spuneai că, de copil, familia te-a inițiat în taina închistririi ouălor; a existat vreodată un dram de competiție între tine și sora ta?
-Deloc. Nici cu ea, nici cu celălalt frate – suntem trei copii acasă -, fiindcă, încă de mici, nimeni nu făcea același lucru. Unul se ocupa de o etapă, altul, de următoarea, însă, între femei, a existat și va exista mereu un fel de întrecere. Pe care eu nu o consider un defect. Cum povestea și mama, competiția poate duce la îmbunătățirea stilului de lucru, stimulând imaginația competitorilor.

-Ai o amintire care să te trimită la momentul în care ai atins primul ou încondeiat sau când ai ornat tu singur unul?
-Cred că pe la 7 ani s-a întâmplat să încondeiez un ou, așa cum trebuie. Despre atingerea unuia… ar fi ceva de povestit, chiar dacă nu e tocmai o amintire blajină. Cred că aveam vreo 3 ani, poate 4, era primăvară, mama ieșise la treburile câmpului. Noi, cei mici, rămăseserăm singuri, cu jucăriile noastre, și, cum ne plictiseam, am început să cotrobăim prin casă, descoperind, astfel, cofrajul cu 30 de ouă, vopsite deja. Fiind atât de frumos ornamentate, am crezut că sunt mingi și… am început să ne jucăm cu ele, aruncându-le în sus, dându-le de podea, să vedem cum și cât de tare ar sări… Pe toate 30. Când s-a întors mama… te las să ghicești ce a urmat, trebuind să recupereze munca atâtor zile.

Discutând cu Paul, mi-am dat seama că, pe lângă pasiunea pentru arta populară, moștenise și altceva: darul povestirii! De la mamă. Fiindcă Elena vorbea la fel de frumos despre meșteșugul firului tors și despre dansul chișiței, când încondeia misterioasele lumi în culorile răsăritului și ale apusului:

-Toate dorurile călătoresc, dar nu toate ajung la destinație! Așa sună o zicală. Azi, însă, sper ca dorurile celor adunați la EuropaNova să se fi alinat măcar puțin, cu ajutorul obiectelor tradiționale aduse de la Brodina și din alte regiuni ale României. Pentru că Paștele unește familia, iar mie îmi place să cred că, deși suntem persoane diferite, acest eveniment chiar ne-a adunat ca-ntr-o mare familie, în jurul unor exponate de autentică artă populară strămoșească.
Ce-am luat cu noi la Bruxelles poartă un crâmpei din istoria acelui colț bucovinean, considerat cea mai veche vatră de încondeiere a ouălor.
Tehnica acestui proces se realizează cu ajutorul chișiței, un bețișor de lemn, dotat cu un tub, al cărui orificiu este foarte fin și legat perpendicular; un instrument care se înmoaie în ceară naturală de albine, colorată cu pigmenți. Oul poate fi încondeiat prin două metode: cea a băilor succesive de culoare, o tehnică folosită din străbuni, cu simbolistică, și una mai nouă, de aproape 40 de ani, a cerării în relief, ordinea culorilor fiind: galben, roșu, albastru și negru. Înainte, bunica orna ouăle pline, inspirându-se din mediul înconjurător și reprezentând un unic element. Fie fitomorf – frunza de salcâm, diferite flori -, fie zoomorf, fie lucruri sau unelte folosite în gospodărie: vârtelnița, cârligul ciobanului, cele 40 de cline – acele resturi de la croitul cămășilor -, fie simboluri, precum Crucea sau Calea Rătăcită. Despre acesta din urmă, foarte vechi, se spune că apare și pe ceramica de Cucuteni, dar și în Asia, apoi, în America Latină, crestat pe pereții peșterilor.
Mai târziu, cuiva i-a venit ideea să scoată conținutul ouălor, evitând, astfel, alterarea lor; un mare avantaj pentru cei care aveau să transforme un obicei, într-o adevărată artă. Personal, la un moment dat, mă preocupa păstrarea obiectelor lucrate, însă am văzut la o expoziție un coșuleț decupat chiar dintr-un ou, apoi, mi-a venit ideea să le fac și eu, din cele mai mari, de gâscă, de struț, iar cu resturile, căci, româncă fiind, nu-mi place să risipesc materialele, am confecționat bijuterii placate în argint tibetan.
Privind măiestria și grija pentru detaliu în realizarea coșulețelor, am vrut să aflu cu ce sunt lucrate și prin câte eșecuri a trecut Elena, până s-a perfecționat în tehnica decupajului.

-Le tai cu un aparat special, folosit la sculptarea lemnului, a osului, chiar a sticlei, dotat cu miniaturale freze diamantate. Eșecuri avute? Nu prea multe. Mai în glumă, mai în serios, eu m-am născut și am crescut… printre ouă, jucăriile mele fiind chiar acestea. Cele sparte sau greșite de mama și bunica, asupra cărora mi se atrăgea, oricum, atenția să nu le stric mai tare. Însă, exercițiu după exercițiu, am deprins tehnica, și, până azi, s-au adunat peste 40 de ani de experiență în încondeierea lor.

-Există diferențe de textură între coaja ouălor de pasări hrănite în mod natural și cele provenite de la păsările crescute în ferme cu spații închise?
-Da. Suprafețele sunt netede, fără asperități, coaja e mai dură și mai lucioasă, iar oul are o frumoasă formă ovoidă, când pasărea e crescută ca la țară. În cazul în care nu e hrănită suficient sau are carențe alimentare, coaja prezintă rugozități, iar forma este asimetrică.

Mulțumindu-i Elenei Torac, m-am apropiat de cântărețul de muzică populară, invitat de Elena Rențea.
-Cum s-a simțit Ionuț Petreacă la un asemenea eveniment?

-Dragă Laura, uite, am așa o bucurie, și emoțiile-mi sunt tare mari, fiindcă mă aflu printre oameni care, deși stabiliți în țară străină, continuă să iubească și să prețuiască datinile, arta cusutului, meșteșugul încondeierii ouălor pascale, folclorul… arta populară în general.
Când doamna Elena Rențea mi-a propus să mă gândesc la interpretarea unei Pricesne, un lucru nou pentru mine, fiindcă îl făcusem doar în sfânta biserică, greu mi-a fost să decid ce să aleg, dar, aflându-ne în preajma Paștelui, o sărbătoare a Luminii care nu ar fi existat fără Maica Luminii, cea intitulată Prea Sfântă Maică și Fecioară mi s-a părut potrivită. Și ce căldură mi-a învăluit sufletul, auzind publicul cântând cu mine!
Apoi, obiectele și fotografiile expuse de familia Torac m-au purtat cu gândul la străvechea Bucovină, la Brodina acelor timpuri în care femeile se adunau la șezători, în jurul unei mese, torcând, brodând sau încondeind pe coajă de ou o părticică din povestea vieții lor.
Deci, vezi tu, azi, la EuropaNova, am trăit emoții după emoții. Dintre acelea însă, care fac bine și spiritului, și trupului.

Întregul eveniment a strânit în sufletul publicului emoțiile amintite de Ionuț; poate de aceea, poezia recitată de Claudia Scîrlea- Ștergarul, autor Costache Ioanid -, merită să încheie aceste rânduri, redând solemna, dar fascinanta ambianță a întregii după-amiezi de sâmbătă, pulsând în ritmul și în rima cucernicelor versuri…

La Cina cea de Paște, în camera de sus,
înconjurat de-apostoli, S-a așezat Iisus.
Se revărsa din sfeșnic o galbenă lumină
Pe azimile calde, pe mielul… fără vină…
Era plăcut prilejul. Și toate, pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
Un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne, pe rând, să le-o dezlege…

sursă foto: Timpul Bruxelles, Paula Torac