Interviu bilingv cu artista Anca MEDREA

L’Exposition A journey without distance a lieu à EuropaNova Bruxelles du 23 janvier au 19 février 2021.

Diplômée en Lettres, Anca Medrea, après plusieurs années de pratique et d’autodidaxie, se lance dans le monde enfantin en proposant à EuropaNova un projet de coeur qui conduit ses élèves à vivre la danse de l’instant et à s’exprimer, en même temps, par l’entremise des couleurs. L’Atelier Je danse et je peins a ouvert ses portes il y a deux ans et a un réel succès.

Quand as-tu senti pour la première fois l’appel de la „couleur’’ dans ta vie ? Depuis combien d’années peins-tu et en quoi consiste ton pouvoir d’artiste ?

Il est fort possible que l’appel de la couleur dans ma vie existait depuis toujours, car, enfant, j’avais déjà des rêves où je peignais. Comme adulte, j’ai vécu longtemps avec le bien connu « programme » d’auto sabotage qui te dit: « tu ne sais pas peindre, tu n’as pas de talent. » J’ai commencé effectivement à peindre en 2008, après avoir suivi un cours d’aquarelle d’un week-end. Mon pouvoir d’artiste ? Je ne sais pas si j’ai un tel « pouvoir ». Je me souviens ce que m’a dit mon premier et unique professeur d’aquarelle après mon premier cours : « Tu as la couleur en toi… je n’ai rien à t’apprendre sur la couleur ; c’est un don… on a ce don ou on ne l’a pas. Le dessin on peut l’apprendre, mais la couleur est une capacité innée ». Alors, oui, j’ai cette facilité-là… et ici on ne parle pas d’une maîtrise technique.

André Malraux disait que „l’art, c’est le plus court chemin de l’homme à l’homme’’. As-tu ressenti cet effet de ton art ? Si oui, dans quel(s) contexte(s) ?

Ce que dit Malraux est, plutôt, une croyance; sa croyance à lui. Pour moi, l’Amour est le plus court chemin de l’homme à l’homme. L’art est une porte vers des dimensions insoupçonnées en chacun de nous, mais le degré d’ouverture de cette porte dépend d’énormément de facteurs.

Quel a été le plus grand ou le plus intéressant défi de ta vie d’artiste ?

Je ne vois pas et je ne veux pas trop chercher dans ma mémoire un moment ou une situation particulière que j’ai vécu comme un défi. Pour moi, le processus même de la création est un défi permanent, dans ce sens que je ne sais jamais, vraiment jamais, ce que je vais peindre quand je suis agenouillée devant une toile blanche ou, à table, devant le papier vierge d’aquarelle. Et, je me réjouis de ne pas savoir, de n’avoir aucune idée, aucune image déjà conçue… je laisse venir… je m’émerveille de ce qui se passe devant moi, à travers moi… et je suis toujours confiante dans ce processus et reconnaissante de pouvoir « participer » à cet acte qui me dépasse la plupart du temps.

Les critiques, quelles qu’elles soient, t’influencent-elles ou non ? Et dans quelle mesure ?

Je sais que ma création, ma peinture, est un être vivant qui a, quelque part, sa propre évolution, son propre développement, en grande partie indépendamment de ma propre volonté , et, comme chaque entité vivante, elle doit parcourir des étapes « naturelles ». Je ne peux rien forcer, je ne peux rien « anticiper ». Je me mets souvent au service de cet être, je suis le témoin et l’accompagnatrice de son évolution. Vu sous cet angle, je ne sais pas comment ce qu’on appelle « des critiques » (qui sont souvent des suggestions, des conseils, des possibles directions à suivre) pourraient influencer d’une manière visible le parcours de cet être vivant, qui est ma création. Au niveau de chaque technique il y a, bien sûr, toujours, énormément de choses à apprendre, surtout pour une autodidacte et un peintre amateur comme moi et là j’apprécie les critiques-conseils de ceux qui ont déjà parcouru les chemins tracés de la peinture « académique » mais, à part ça, je laisse ma peinture  vivre sa vie et je m’émerveille de chaque pas qu’elle fait.

Ce n’est pas très simple de bien gagner sa vie en tant qu’artiste. Quel serait le conseil, pour ton fils, si un jour il te disait : « je veux devenir peintre » ?

DO IT… si c’est en toi, ce n’est même plus une question d’option, c’est un besoin vital qu’il faut honorer, nourrir et manifester au Monde.

Leonardo Da Vinci disait que “l’art n’est jamais terminé, mais seulement abandonné”. Combien de tableaux as-tu abandonné ou les as-tu laissés inachevés ? Il t’arrive parfois de te dire que tu aurais dû peindre différemment une toile ou que tu ne sois pas contente du résultat final ?

J’ai beaucoup d’aquarelles inachevées, ce que je trouve normal, car c’est une technique extrêmement exigeante, qui ne permets pas trop de corrections. Mais, comme chaque peinture, achevée ou inachevée, est un être qui m’a fait participer à sa vie pour un laps de temps, en mettant en mouvement des états d’âme, des besoins d’expression du moment, des mélanges des couleurs spécifiques, etc., je suis toujours contente, je n’ai jamais le goût d’un insuccès et je ne me sens jamais déçue par le résultat final, parce que pour moi, celui-ci compte moins. La peinture est un acte existentiel et pas un but en soi, pas la recherche d’une gratification par un  résultat attendu, exigé, désiré.

Une pensée pour tes élèves-artistes ?

J’aimerais être/devenir pour mes élèves ce que Jacques Salomé appelle « un enseignant de Vie ». (Tu vois ? Comme on dit « mon prof de math », « mon prof de biologie » on pourrait dire « mon prof de VIE »). Respecter LA VIE,  connaître les lois naturelles de la Vie, avoir un regard aimant sur les choses, un regard qui accueil, qui caresse le Monde, qui reconnait et qui manifeste la Beauté. Mais, pour arriver à ça ils doivent apprendre à « ralentir », à calmer leur respiration, à aller à l’intérieur d’eux-mêmes, à se donner du temps, à laisser de l’espace à l’imagination, aux images qui surgissent des profondeurs. Ils doivent apprendre à ne pas vouloir à tout prix faire des « choses » mais, plutôt écouter leur intérieur qui est en perpétuel changement. Ainsi, leurs peintures seront l’expression authentique de leur propre musique intérieure.

Interview réalisée par Mirela Nita Sandu.

Expoziția A journey without distance are loc la EuropaNova Bruxelles (n.r. Clos du Parnasse 11E, 1050 – BXL) pe perioada 23 ianuarie – 19 februarie 2021. 

Licențiată în Litere, Anca Medrea, o persoană autodidactă, după mai mulți ani de practică, s-a lansat în lumea copilăriei și a propus asociației EuropaNova un proiect de suflet prin care-i învață pe elevi să trăiască dansul de moment (n.r. dansul sensibil) și să se exprime, în același timp, prin intermediul culorilor. Atelierul Je danse et je peins (Dansez și pictez)  a debutat în urmă cu doi ani și are parte de un real succes.

Când ai simțit pentru prima oară chemarea „culorii” în viața ta? De câți ani pictezi și în ce constă forța ta artistică?

E foarte posibil ca această chemare a culorii în viața mea să fi existat dintotdeauna, căci, copil fiind, visam deja că pictam. Ca adult, m-am luptat multă vreme cu binecunoscutul „program” de auto-sabotaj care-ți spune: „nu știi să pictezi, nu ai talent.” Am început să pictez realmente în 2008, după ce am urmat un curs de acuarelă pe perioada unui weekend. Forța mea artistică? Nu știu dacă am o astfel de „putere”.  Îmi amintesc ce mi-a spus primul și unicul meu profesor de acuarelă, după primul meu curs: „Ai culoarea în tine… nu am ce să te învăț despre culoare; e un dar… avem darul ăsta sau nu-l avem. Să desenăm putem învăța, dar culoarea este o însușire nativă.” Atunci, da, am această ușurință… și aici nu vorbim de o mânuire tehnică.

André Malraux spunea că „arta este cea mai scurtă cale de la om la om”. Ai resimțit și tu acest efect al artei tale? Dacă da, în ce context(e)?

Ce spune Malraux este, mai degrabă, o credință; credința lui. Pentru mine, Iubirea este cel mai scurt drum de la un om la altul. Arta este o ușă către dimensiuni nebănuite existente în fiecare din noi, dar gradul de deschidere a acestei uși depinde de foarte mulți de factori.

Care a fost cea mai mare sau cea mai interesantă provocare din viața ta de artist?

Nu văd și nu aș vrea să scotocesc prea tare în memorie după un moment sau o situație deosebite pe care le-am trăit ca pe o provocare. Pentru mine, procesul în sine al creației este o provocare permanentă, în sensul că nu știu niciodată, cu adevărat niciodată, ce urmează să pictez când îngenunchez în fața unei pânze albe sau, la masă, în fața foii de hârtie virgine pentru acuarelă. Și mă bucur de faptul că nu știu, că nu am nicio idee, nicio imagine deja concepută în minte… o las să vină singură… mă mir de ceea ce se întâmplă în fața mea, în mine… și am mereu încredere în acest proces, fiind recunoscătoare că pot „participa” la acest act care mă depășește în cea mai mare parte a timpului.

Criticile, de orice natură, te influențează în vreun fel sau nu? Și în ce măsură?

Știu că creația mea, pictura mea, este o entitate care, pe alocuri, își are propria-i evoluție, propria ei dezvoltare, în mare parte independent de voința mea și, ca orice ființă vie, ea trebuie să parcurgă etape „naturale”. Nu pot să forțez nimic, nu pot să „anticip” nimic. De obicei mă pun în serviciul acestei ființe, sunt martora și însoțitoarea evoluției ei. Privind din acest unghi, nu știu cum ceea ce numim „critici” (care sunt adeseori sugestii, sfaturi, posibile îndicații de urmat) pot să influențeze într-un mod vizibil parcursul acestei entități, care este creația mea. La nivelul fiecărei tehnici există, desigur, întotdeauna o mulțime de lucruri de învățat, în special pentru o autodidactă și o pictoriță amatoare ca mine și în cazul ăsta apreciez criticile-sfaturi ale celor care au parcurs deja drumurile bătătorite ale picturii „academice”, dar, în afară de lucrul ăsta, îmi las pictura să-și trăiască propria viață și mă minunez de fiecare pas pe care îl face.

Nu este ușor să-ți câștigi existența ca artist. Care ar fi sfatul, pentru fiul tău, dacă într-o zi ți-ar spune: „vreau să devin pictor”?

Fă-o!… dacă e în tine, nici măcar nu este o chestiune de opțiune, este o nevoie vitală care trebuie onorată, hrănită și manifestată în Lume.

Leonardo Da Vinci spunea că „arta nu e niciodată terminată, doar abandonată”. Câte tablouri ai abandonat sau le-ai lăsat neterminate? Îți vine câteodată să-ți spui că ar fi trebuit să pictezi în mod diferit o pânză sau să nu fii mulțumită de rezultatul final?

Am multe lucrări în acuarelă neterminate, ceea ce găsesc normal, fiindcă este o tehnică extrem de exigentă, care nu permite multe modificări. Dar după cum fiecare lucrare, terminată sau neterminată, este o ființă care m-a făcut să particip direct la viața ei pentru o perioadă de timp, punând în funcțiune stări de-ale sufletului, nevoi de exprimare de moment sau ale momentului, amestecuri de culori specifice etc., sunt mereu mulțumită, nu am niciodată senzația de insucces și nu mă simt niciodată dezamăgită de rezultatul final, căci pentru mine aspectul ăsta contează mai puțin. Pictura este un act existențial și nu un scop în sine, nu este căutarea gratificării printr-un rezultat așteptat, impus sau dorit.

Un gând pentru elevii tăi artiști?

Mi-ar plăcea să fiu/să devin pentru elevii meu ceea ce Jacques Salomé numea „un profesor de Viață”. ( Vezi? Cum spunem „proful de mate”, „proful de biologie”, am putea spune „proful de Viață”). Să respecte Viața, să cunoască legile naturale ale Vieții, să aibă o privire duioasă pentru lucruri, o privire care primește, care recunoaște și care manifestă Frumusețea. Dar, pentru a ajunge aici, trebuie să învețe să „încetinească”, să-și calmeze respirația, să pătrundă în interiorul sinelui, să-și dea timp, să lase loc imaginației, imaginilor care survin din profunzimi. Trebuie să învețe să nu dorească cu orice preț să întreprindă „lucruri”, ci, mai degrabă, să-și asculte sinele care e în perpetuă schimbare. Astfel, picturile lor vor fi expresia autentică a propriei lor muzici interne.

Traducere realizată de Monica Tonea.

Artista Anca Medrea la expoziția A Journey without distance, EuropaNova

Mirela Niță Sandu a urmat facultatea de Litere din București, secțiunea franceză-italiană. Este profesoară de limba română la Instituțiile Europene și vice-președinte al asociației EuropaNova Bruxelles, cadru în care promovează valorile, cultura, limba și literatura română. Este coordonatoarea cărții „Romania mea- ghid pentru micul roman de pretutindeni”, în colaborare cu alte două autoare, o inițiativă de suflet care vine în ajutorul copiilor români din diaspora să descopere istoria, geografia, tradițiile și cultura românească. A fost decorată de presedintele Klaus Johannis cu ordinul „Meritul pentru învățământ” în grad de Cavaler, de asemenea, în cadrul Galei „100 pentru Centenar” a fost premiată de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni în parteneriat cu Ambasada României în Belgia, aflându-se printre cei 100 de români de succes din întreaga lume, premiați pentru activitatea lor din diaspora.