Conversație cu tine

Împărțim aceeași bancă de mai bine de zece minute. Nici nu s-a clintit când, scuzându-mă, m-am așezat cu un zâmbet vag lângă ea, la o distanță convenabilă. A refuzat să aibă vreun contact vizual. Iar eu nu mă aflu aici ca să privesc. Lucrurile îmi sunt mereu familiare. Niciodată nu am nevoie de confirmări suplimentare. Nimic nu mi-e străin, deși adeseori mă trezesc mirându-mă de complexitatea înconjurătoare. Cât de frumoase sunt mărunțișurile care o alcătuiesc! Desigur, își alesese locul cel mai bun pentru a contempla împrejurimile. Îmi venea să-i spun: loc bun pentru o conversație cu tine.

De acolo, de la înălțime, banca pe care stă așezată tronează deasupra orașului viu. Aici sus vuietul orașului nu ajunge decât ca un zumzet decorativ. Vântul se plimbă pe aleile din spate și spre buza colinei șuieră cu virulență, în ciuda faptului că nu are nicio intenție să tulbure atmosfera. Reușește însă să acopere vacarmul existent în forfota obișnuită a zilei într-un oraș aglomerat. Până la urmă s-a domolit.

Acum, lângă pantofii ei delicați, adierea doar răscolește câteva frunze pierdute prea timpuriu. Cele mai îngălbenite renunțaseră, cu câteva zile înainte, să rămână suspendate în coroanele arborilor dimprejur. Pe crengi, încă predomină un verde crud. Știu sigur că în cădere, oricum, clipa le păruse eternitate. Observ că vârful pantofului de la piciorul stâng îi tresare pentru o secundă. Poate a fost doar o impresie, dar consider că e nevoie să intervin. Făptura ei indecisă, sau poate senzația de absență mă determină să-i spun, fără să întorc fața spre ea:

— Nu e nevoie să grăbești lucrurile, de multe ori curg ele de la sine, cu o înșiruire aproape firească. Dacă vii în întâmpinarea lor e altceva. Să le primești, așa cum vin, deodată sau pe rând, să le îmbrățișezi, să le accepți, să le dispuți.

Rostesc ultimul cuvânt pe un ton întrebător, ca să-i dau ocazia să reacționeze, să o îmbii cumva să-mi răspundă. Să perceapă mesajul pe care voiam să-l descifreze. Se pretează imediat atitudinii mele inchizitoriale. Deși nu intenționam să las să transpară că îi înțeleg dubiile, ea mi-o ia înainte, ghicind unde bat. Răspunde ermetic, la rândul ei, fără să-și desprindă privirea concentrată de pe linia orizontului:

— Cum zici tu… În fine… Am observat și eu. Au ele, lucrurile, un fel al lor de a se-ntâmpla. Ah, uite cum circulă nebuni pe șosele, o distrage pe ea rumoarea îndepărtată. Ți se pare normal că alergarea asta vine la pachet cu alte răspunsuri esențiale?, mă interoghează ea suspect de alertă. Simt imboldul de a reacționa promt. Doar din acest motiv mă aflu aici. Dar nu-i dau curs.

— Nu cred că e nevoie de digresiuni, aleg să îi comunic laconic. De ce-ți domolești rumoarea sufletească cu constatări futile despre alții?

Nedumerită, ridică din umeri, fără să-și întoarcă capul înspre mine. Înțeleg că nu are chef să se explice.

— Îți spun un lucru și nu-ți cer decât să asculți cu atenție, sparg eu tăcerea instalată. Mă asculți? Nu-i nevoie să faci presiune asupra lucrurilor, tot se vor întâmpla cumva. Uneori te pot lua prin surprindere.

În timp ce vorbesc, îi studiez profilul. Se încruntă, a neîncredere, după care își modifică trăsăturile asprite și devine iar senină. Înclină ușor din cap, cu un zâmbet vag întipărit pe obrazul drept, vizibil pentru mine. Având acordul ei tacit, îmi continui gândurile neabătut.

— …și le lași. Le lași să curgă. Dacă se întâmplă să treacă neobservate te miri iar, păi eu unde, cum, ce făceam? Dar admiți că au fost măcar. Și ele trec, iar tu rămâi doar cu percepția lor.

Își scutură capul și pala de vânt venită de nicăieri contribuie în plus la dezordinea părului ei. Își dorește să știe. Doar de asta mă aflu eu aici, pe bancă, să-i confirm. Și iar îmi venea să-i zic: vei înțelege multe din conversația asta cu tine. Să-i conduc starea de reflecție spre ceea ce este esențial, nu să o las angajată în gânduri disparate care gonesc după jumătăți de adevăruri.

— Dar oare, le-am căutat eu, sau ele m-au găsit pe mine? Nu-nțeleg. Nu mai știu. Mi-e greu să discern acum, mă privește ea pentru prima oară direct în ochi, cu îndrăzneală.

— Vezi, asta vreau să spun, o asigur eu. Esențialul stă la pândă, constituindu-se dintr-o mare de adevăruri. Nu sunt de sine stătătoare, sunt înlănțuite. Ca într-o spirală, dacă vrei, propagate. Parcurgând-o, ajungi la clarificarea percepției tale. Interacțiunea cu aceste fenomene plasate în spirală te înalță și te coboară, deopotrivă. Oriunde s-ar plasa, fiecare secvență străbătută își lasă o amprentă.

— Dar intruziunea lucrurilor necontrolate mă sperie uneori, deși îmi lipsesc atunci când sunt pasive. Zâmbesc înspre oraș și simt cum se relaxează și ea.

— Contrarietatea lucrurilor, asta te definește pe tine, îi spun. Pentru că tu nu ești nici aici, nici acolo. Nu știi dacă ești participant activ sau pasiv. Dar tocmai asta te ajută să discerni mai bine.

— Poate acum aș putea întrezări ceva semnificativ? Chiar acum, pe colina asta…

— Da, acum, când lucrurile curg firesc spre tine și tu le lași să vină, când te împresoară, iar tu le inspiri adânc, cu sete, de parcă erau deja aici, acum, acolo, formând cu tine, împreună, tot o existență, un tot unitar. Nu te grăbi, nu alerga, nu te scutura. Lasă lucrurile să curgă ca o apă, când în mișcări line, când agitată de curenți necunoscuți, când tulbure de neguri, când de o transparență rară, când neclintită, ca să-ți poată susține pe suprafața ei lucioasă imaginea ta completă. În aceste momente de o frumusețe pură, tu să tresari. Să tresari pentru că înțelegi acum. Acum înțelegi că ești totalitatea lucrurilor ce vin când nu te aștepți, ce pleacă atunci când ai vrea să mai rămână. Lucrurile vin și pleacă, tu rămâi.

Zâmbește pentru prima oară. Cu ochii, cu buzele, cu sufletul. Simt că misiunea mea a ajuns la bun sfârșit. Nu mai are sens să stau. Mă ridic repede, fără să-i dau timp să-și întoarcă capul spre mine. Absorbită de noua ordine a lucrurilor cristalizată în ultima jumătate de oră, își răsucește privirea cu lentoare. Eu știu asta, pentru că întodeauna știu totul. Dar ea nu mai are cui să-i mulțumească. Doar vântul mai răscolește o dată cele câteva frunze îngălbenite, înfiorându-i, cu blândețe nefirească pentru acest sfârșit de septembrie, brațele dezgolite și încinse de soarele ce-și răspândește razele cu generozitate nedisimulată de niciun nor.

Citește și Reality Check.

sursă foto: arhivă personală