Kárhozat, doza maghiară ocazională de disperare existențială

Filmul Kárhozat – Damnation, 1988, reprezintă prima colaborare între regizorul maghiar Béla Tarr și scriitorul-scenarist László Krasznahorkai, coautori ai scenariului. Această cooperare, ce a durat peste un sfert de veac, a fost continuată cu binecunoscutul film Sátántangó – Tangoul Satanei, 1994, ecranizarea romanului cu același titlu publicat în anul 1985, care i-a adus pe amândoi în atenția cinematografiei internaționale, dar și de alte pelicule, dintre care cele mai cunoscute cinefililor sunt: Werckmeister harmóniák – Werckmeister Harmonies, 2000, ecranizarea romanului Az ellenállás melankóliája – The Melancholy of Resistance din anul 1989, A londoni férfi -The Man from London, 2007, ecranizarea romanului autorului belgian Georges Simenon L’Homme de Londres, 1934, și A Torinói ló – The Turin Horse, 2011, un scenariu original, exact precum Kárhozat.
Béla Tarr reia pentru filmul Kárhozat colaborarea începută în anul 1984, cu ocazia lungmetrajului Őszi almanach – Almanac of Fall, cu poetul, compozitorul, chitaristul, cântărețul și actorul Mihály Víg, urmând ca aceștia doi să lucreze împreună pe plan muzical și în cazul filmelor: Sátántangó, 1994, Werckmeister harmóniák, 2000, A londoni férfi, 2007 și A Torinói ló, 2011.
De altminteri, filmele Kárhozat și Sátántangó sunt legate în cel mai inedit mod posibil pentru arta cinematografică, prin aranjamentul lor muzical de Mihály Víg, cu ajutorul melodiilor Eső I – Rain I și Körtánc I – Circle Dance I, parte componentă din coloana sonoră a filmului din 1988 și Eső II – Rain II și Körtánc II – Circle Dance II, ce se regăsesc pe coloana sonoră a filmului din 1994.
Kárhozat, cu o durată de 116 minute, este o dramă alb-negru ce conține și unele momente romantice, dar și foarte fine tușe ce duc cu gândul la un film polițist.
Pelicula este deschisă de un cadru lung, în care găleți umplute cu cărbuni se mișcă implacabil de-a lungul unui cablu aerian, în acompaniamentul unui vâjâit constant de sorginte industrială. Deosebit de încet, imaginea se trage înapoi pentru a dezvălui spectatorului că priveliștea este, de fapt, de la o fereastră, în spatele căreia o siluetă se uită în afara geamului în timp ce fumează. Dacă această panoramă sumbră, alb-negru, reprezintă orizontul lui Karrer (interpretat de Miklós B. Székely), un bărbat de vârstă mijlocie care are totul, dar care s-a resemnat cu ideea unei vieți care nu va duce niciodată nicăieri și în care nu va realiza nimic dincolo de munca istovitoare, repetitivă și inevitabila uitare lipsită de iubire, reprezintă totodată perspectiva apocaliptică, inconfundabilă a cineastului Béla Tarr. O perspectivă care formează o punte între experimentele sale timpurii în universul realismului sumbru și angajamentul său de mai târziu, față de scenele lungi și microcosmosul întunecat de gânduri al condiției umane.
Există, într-adevăr, mai mult decât o ușoară asemănare între această secvență de deschidere a filmului Kárhozat și deschiderea peliculei lui Tarr A londoni férfi, realizată cu circa două decenii mai târziu. Mai mult decât atât, ambele filme își construiesc explorările existențiale în jurul scheletului unei intrigi tipice dramelor noir ale anilor ‘50.
Tarr și-a afirmat public convingerea că un cineast realizează practic același film pe tot parcursul vieții sale, dar viziunea sa particulară este de o singularitate și de o puritate care exclud comparația cu munca oricărui alt regizor, exceptându-l poate pe Andrei Tarkovsky. Nu că micul oraș plin de noroi, aproape permanent îmbibat de ploaie descris în Kárhozat este complet fără antecedente, modul său de prezentare amestecând claustrofobia central europeană specifică nuvelei lui Franz Kafka, Metamorfoza, cu peisajele mecanizate monocrome întâlnite în filmul lui David Lynch din 1977 Eraserhead.
Singurul lucru care îl mai leagă pe Karrer – un ins ce-și petrece majoritatea timpului liber în baruri – de viață și de un licăr de speranță este atașamentul său obsesiv față de o cântăreață dintr-un club de noapte (Vali Kerekes), ale cărei cântece nostalgice rezonează perfect cu propriile sentimente interioare de melancolie. Atunci când aceasta, la începutul filmului, îl părăsește într-o manieră nepăsătoare, Karrer urzește un plan prin care să mai aibă parte de alte trei zile cu ea, pasând lui Sebestyén (rol interpretat de György Cserhalmi), un soț puternic încărcat de datorii, o mică afacere de contrabandă, propusă de Willarski (interpretat de Gyula Pauer), proprietarul unui alt bar pe care îl frecventează asiduu.
Karrer mărturisește că nimic nu-l sperie mai mult decât copiii cu ochii lor strălucitori și fețele lor drăgălașe, deoarece înșală omenirea să continue cu această șaradă, condamnându-i pe toți la o eternitate a groazei. Nu doar atât, adaugă că și-a determinat fosta soție să se sinucidă, spunându-i că nu a iubit-o niciodată, tot ceea ce dorea fiind să știe dacă ar avea sens să vorbești de vreo culoare. Iar moartea ei i-a confirmat, în cel mai crud mod posibil, că fusese ascultat.
Din păcate, Karrer nu ascultă de avertismentele prevestitoare de rău, nici de citatele din Vechiul Testament, Ezekiel 7:14, ce-i sunt date de garderobiera enigmatică (interpretată de Hédi Temessy) a barului cu nume predestinat: Titanik.
Cum însuși Karrer o spune: ”poveștile se termină prost, poveștile sunt toate povești despre dezintegrare”, iar ultima încercare disperată a lui Karrer de a-și reînvia umanitatea se prăbușește, la fel cum el este pe cale de a deveni ruina a ceea ce fusese cândva.
În cadrul generației sale de regizori, Tarr și-a câștigat, pe bună dreptate, reputația de maestru al scenelor lungi, pline de visare, și în Kárhozat el realizează cadrele în care evenimentele sunt urmărite lent, cu o precizie coreografică, care face ca întregul film să semene cu dansul (körtánc – circle dance) în punctul său culminant.
Descompunerea monotonă, atât morală, cât și materială a lui Karrer, dar și a orașului pe care el îl bântuie, este atât de bine prezentată, încât nu există vreun cinefil care să fie supărat pe Tarr pentru lungimea scenelor.
Cu o durată de sub două ore, Kárhozat este considerabil mai scurt decât următoarele filme ale lui Tarr – durata de circa șapte ore și jumătate a filmului Sátántangó este considerată de unii potențiali spectatori ca fiind descurajatoare. Totuși, ceea ce riscă să pună la încercare răbdarea privitorului în cazul acestei pelicule, mult mai mult decat simțul deliberat al ritmului specific lui Tarr, este stilizarea unui scenariu care prezintă personajele vorbind în monologuri suprasolicitante.
Totuși, niciun alt regizor nu supune umanitatea unui fatalism încărcat de nenorociri mai bine decât o face Tarr, iar Kárhozat este de neratat pentru fanii operei cineastului sau cei ai pesimismului și doctrinei disperării existențiale în general.
Pelicula a fost recompensată în 1988, în cadrul Festivalului Internațional de Film Bergamo Film Meeting, cu trofeul Bronze Rosa Camuna ex aequo, împreună cu filmele Bell Diamond, 1986 și Alouette, je te plumerai, 1988.

sursă foto: IMDb