Sátántangó, magnum opus al artei cinematografice maghiare

Filmul Sátántangó – Tangoul Satanei, din 1994, reprezintă capodopera regizorului maghiar Tarr Béla și totodată, pentru oricare cinefil, un Munte Everest al cinematografiei moderne. Cu o durată de 7 ore și 19 minute, această dramă cu tușe tragice și, pe alocuri, cu accente comice, se bazează pe romanul de debut cu același titlu, al autorului maghiar Krasznahorkai László, apărut în anul 1985.

Pelicula amintește spectatorilor de valul de modernism din anii ’60, reprezentat de regizori precum italianul Michelangelo Antonioni, cu L’Avventura – Aventura, 1960, francezul Alain Resnais, cu L’Année Dernière à Marienbad – Anul trecut la Marienbad, 1961, și spaniolul Luis Buñuel, cu Belle de jour – Frumoasa zilei, 1967, care experimentau formele narative.

Filmul este structurat în 12 părți, asemenea unui tango în care se fac șase pași înainte și șase pași înapoi. Deși acțiunea se desfășoară pe parcursul a două zile, timpul pare să se plieze înapoi, astfel încât, evenimentele care au avut loc într-un moment anterior sunt revăzute dintr-un unghi diferit. Așa numita ”trilogie a morții”, aparținând regizorului american Gus Van Sant, alcătuită din filmele: Gerry – Gerry, 2002, Elephant – Elefant, 2003 și Last Days – Ultimele zile, 2005, este inspirată de opera lui Tarr, în ansamblu, și de acest film, în particular.

Sátántangó tratează cu un sarcasm aproape diabolic visurile, trădările și mașinațiile care au loc într-un sat maghiar uitat de lume. Atmosfera plumburie, ploaia continuă și glodul lipicios însoțesc personajele pe parcursul celor două zile. Catalizatorul evenimentelor este Irimiás, un fost membru al comunității, care se dovedește a fi un escroc și, în mod paradoxal, aflăm la final, un informator al poliției. Cu un acolit român, pe numele său Petrina, Irimiás revine în sat – unde a lăsat de înțeles, în prealabil, că a murit – promițându-le oamenilor o nouă viață, posibilitatea de a construi o nouă comunitate, ba chiar o societate actuală, pentru cei dispuși să ia calea exodului ca să-și schimbe existența searbădă, lipsită de orice de viitor.

Atât pelicula cât și romanul reprezintă o alegorie a declinului statului comunist maghiar și transformarea sa într-o formă primitivă de capitalism, evenimente ce au avut loc în Ungaria, la sfârșitul anilor ’80. Momentul în care Irimiás decide să-și facă apariția nu este unul ales întâmplător, ci încărcat de un conținut emoțional aparte, căci urmează sinuciderii unei copile înfiate, respinsă rând pe rând de fiecare membru al comunității, inclusiv de doctor. O moarte pentru care vina este una individuală și colectivă, în același timp, la fel ca toate deciziile pe care membrii satului le iau, fiind cu toții prinși într-o imensă pânză de păianjen, din care sunt incapabili să se desprindă, fără intervenția cuiva din exterior (Irimiás), care să rupă rețeaua de fire invizibile țesute între ei. Interesant este personajul doctorului: e oare el sau nu creatorul întregii povestiri? Totul indică spre acest rol, doar că finalul contrazice tiparul naratorului.

Prin lungimea sa, filmul obligă spectatorii să împartă cu personajele un timp ce pare infinit și un spațiu mărginit, pentru a oferi o semnificație morală și narativă fiecărui cadru. Sátántangó înfățișează și reia apoi, parțial, aceleași evenimente, din perspectiva diferitelor personaje, memorabile fiind călătoria doctorului în căutare de alcool (palinka) și drumul parcurs de fetiță spre moarte, la braț cu pisica sa, ucisă după ce o torturase în prealabil. Nici celelalte personaje nu sunt neglijate de regizor, trecând cu toate prin momente de neînțelegere, certuri, bucurii, uneori dansând fără încetare – evident, tango, alteori cugetând asupra inutilității vieții sau a durerii provocate de moarte. Oricât de detestabili sunt acești oameni, cei ce urmăresc filmul rămân alături de ei atât de multă vreme, încât încep să se simtă implicați, chiar părtași la acțiunile lor.

Structura romanului se reflectă și în film: în suprapunerile sale temporale, în prezența celor 12 secțiuni și în coregrafia remarcabilă a camerei, în particular a cadrelor panoramice. Fiecare secțiune sfârșește cu câte o narațiune la persoana a treia, un comentariu poetic, dar elocvent, asupra personajelor, preluat direct din roman. Tema generală este cea a unui popor simplu, afectat de lipsa de încredere în sine și dezbinat de certuri interne, un popor ce sfârșește prin a fi păcălit, facil, de un fals Mesia (Irimiás).

Finalul filmului conduce privitorii în întuneric, odată cu epifania religioasă a doctorului, care aduce revelația unei lumi nevăzute, o lume prevestită încă de la început de sunetul clopotelor, sunet ce închide cercul și, totodată, filmul. Clopotele vestesc revenirea la un univers pios, aflat în totală antiteză cu lumea tangoului guvernată de Satana, după cum le-a fost inoculată oamenilor această idee de către clerici, de la Ioan Gură de Aur (Saint John Chrysostom) încoace, prin zicerea: “Where dance is, there is the Devil.”

Sátántangó este, în opinia cinefililor de pretutindeni, unul dintre puținele filme care depășește, din punct de vedere artistic, romanul după care a fost ecranizat.

sursa foto: IMDb