Perseo

Metamorfosi di Ovidio
autore: Antonio Dellagiacoma

Dopo aver tagliato con l’astuzia la testa della Medusa, con i capelli di serpenti e occhi tanto gelidi da pietrificare chi li vedesse, Perso decise di darsi al turismo e, grazie ai sandali alati e al casco che lo rendeva invisibile, anche lui con le ali, come una nuvola volteggiò nel cielo, ben tre volte passò accanto all’Orsa e alle malefiche chele del Granchio.
Una volta, mentre volava sopra la Libia, dal sacco con la testa di Medusa caddero alcune gocce di sangue, che mescolate alla terra fecero nascere diversi serpenti, di cui è ricca quella terra. Scesa era la notte, decise di fermarsi. Era arrivato nei pressi del giardino dai frutti d’oro nel regno di Atlante, ricco d’armenti e senza nemici. Si presentò come figlio di Giove, come eroe delle mille imprese.
Ma Atlante aveva ben chiara nella memoria quanto gli aveva detto Temi, una dea del Parnaso:
“Un giorno ai tuoi alberi saranno tolti i frutti d’oro e se ne vanterà un figlio di Giove”.
Per proteggere i suoi frutteti, Atlante li aveva circondati di alte mura e un drago li difendeva. Disse pertanto a Perso di andarsene, altrimenti ben poco gli sarebbe servita la parentela con Giove. Passò anche alle mani, un gigante contro un pigmeo.
Allora Perseo disse:
“Conto tanto poco per te, eccoti il mio dono” (At quoniam parvi tibi gratia nostra est, accipe munus, Ovidio, Metamorfosi, IV, 654-655).
Si girò di spalle, dal sacco trasse l’orrido volto della Medusa, il gigante divenne di pietra, i capelli divennero boschi, il capo la cima più alta. Poi si gonfiò, perché cosí vollero gli dèi, e ormai pietra divenne il sostegno del cielo e delle stelle.
Il giorno dopo, Perseo riprese il volo, arrivò agli Etiopi. Il loro re, Ammone, aveva condannato a essere pasto di un mostro marino una fanciulla innocente, Andròmeda. Appena Perseo la vide, legata a una roccia, pensò fosse una statua, ma dai capelli mossi dal vento e dalle lacrime che sgorgavano dagli occhi capì che era viva. Lo colpì la fiamma d’amore, rimase stordito e incantato dalla bellezza, quasi si dimenticò di sbattere le ali.
Atterrò accanto a lei e chiese:
“Perché sei in catene, tu meriteresti soltanto le catene che avvincono nel loro desiderio gli amanti (inter se cupidi iunguntur amantes, idem IV, 679), chi sei, come si chiama il tuo paese?” Andròmeda rimase in silenzio, lei, vergine, non osava parlare a un uomo, voleva coprirsi il volto con le mani, ma erano legate. Con gli occhi colmi di lacrime, per evitare che lui la pensasse colpevole, gli disse il nome della regione e il suo. In quel mentre emerse dal mare, tra onde scroscianti, un gran mostro. Urla invano la fanciulla, ai suoi piedi piangenti il padre e la madre inerti. Ma Perseo disse poche parole:
“Per piangere c’è tutto il tempo che uno vuole, per prestare soccorso è questione di attimi (ad opem brevis hora ferendam est, idem, IV, 695). Son figlio di Giove, ho vinto la Medusa dai capelli di serpenti. Facciamo un patto, se la salvo, sia mia.”
I genitori accettarono, che altro potevano fare i miseri. Mentre il mostro avanzava come un vascello velocissimo e puntava alla sua vittima, Perseo si lanciò nel cielo. Sulla sua ombra sul mare si avventò il mostro. Allora come l’aquila che afferra da dietro il serpente per non riceverne il morso, Perseo scendendo rapido dal cielo conficcò fino all’elsa la sua spada nella schiena del mostro. Inesorabile Perseo lo attaccava ovunque potesse. Le ali infradiciate non lo sostenevano più, si calò su uno scoglio. Da lì infilzò più volte le squame del mostro che sparse il suo sangue nel mare. Sciolta dalle sue catene arrivava Andròmeda, la vergine premio e cagione dell’impresa (incedit virgo, premiumque et causa laboris, idem, IV, 739).
Perseo si deterse le mani, per evitare che la sabbia rovinasse la testa di Medusa, coprì il terreno con foglie e alghe tratte dall’acqua. I rametti assorbirono il sangue e il potere di Medusa, diventarono duri. Per gioco le ninfe del mare li fecero crescere. Ancora oggi i coralli, flessibili in acqua, si irrigidiscono a contatto con l’aria.
Si celebrarono le nozze, seguite da un banchetto, nel corso del quale Perseo chiese la vita e le abitudini del posto. Uno di loro poi chiese a lui come fosse riuscito a decapitare Medusa. Perseo raccontò che nell’Atlante vivevano due sorelle, le Graie, abituate a scambiarsi tra loro l’unico occhio e l’unico dente che avevano. Con l’astuzia glieli sottrasse e le obbligò a dirgli dove trovare le Gorgone e ottenne i sandali alati.
Attraverso montagne e gole profonde arrivò nei pressi, vide ovunque uomini e animali trasformati in statue, perché il loro sguardo era caduto su Medusa. Perseo la guardò riflessa nello scudo che aveva al braccio, mentre dormiva le tagliò il capo, dal suo sangue nacquero Pègaso, il cavallo con le ali, e un fratello. Descrisse poi il suo lungo viaggio fino a lì.
Uno dei presenti chiese perché soltanto Medusa avesse avuto i capelli come serpenti. Perseo spiegò che era bellissima, con splendidi capelli. Secondo alcuni pettegolezzi, Nettuno la colse nel tempio di Minerva, che fu preda di rabbia. Trasformò i capelli dell’infelice ragazza in serpenti repellenti. Si pose anche sull’egida, il suo scudo, i serpenti da lei creati per spargere terrore tra i suoi nemici.

Perseu

Metamorfoze, Ovidiu
traducere și adaptare: Laura Damian

După ce, folosindu-și șiretenia, tăiase capul Medusei, cea cu șerpi în loc de păr și cu ochii atât de reci, încât îi pietrifica pe toți care o priveau, Perseu decise să se dedice călătoriei și, mulțumită sandalelor cu aripi și coifului care-l făcea invizibil, cu aripi și el, ca un nor se roti în înaltul cerului; chiar trecu de trei ori pe lângă Ursa Mare și pe lângă cleștii Racului.
Odată, în timp ce zbura deasupra vechei Libii, din sacul în care pusese capul Medusei căzură pe pământ câteva picături de sânge care, amestecate cu țărână, zămisliră o mulțime de șerpi – părțile acelea azi sunt pline de ei.
Coborâtă noaptea, hotărî să se oprească. Ajunsese în apropierea grădinii cu fructele de aur, în regatul titanului Atlas, bogat în cirezi și fără dușmani.
I se prezentă c-ar fi fost fiul lui Jupiter, erou în mii de bătălii. Dar Atlas își amintea limpede cuvintele pe care Themis, o zeiță de pe Parnasus, i le zise:
”Într-o zi, copacii tăi vor fi goliți de toate fructele de aur și cu fapta asta se va lăuda un fiu de-al lui Jupiter.”
Ca să-și apere livezile, Atlas le îngrădi cu ziduri înalte și puse un dragon să le păzească.
Așadar, îi spuse lui Perseu să plece, altfel la puțin i-ar fi servit înrudirea cu Jupiter. Se luară și la bătaie, un uriaș împotriva unui pigmeu.
Atunci Perseu zise:
”Dacă eu contez așa puțin pentru tine, uite-ți darul!” (At quoniam parvi tibi gratia nostra est, accipe munus, Ovidio, Metamorfoze, IV, 654-655).
Se întoarse cu spatele, din sac scoase țeasta cu chipul înfricoșător al Medusei, uriașul împietri: pletele i se preschimbară în codri, creștetul, în piscul cel mai înalt.
Apoi se umflă, pentru că așa vruseră zeii, și odată împietrit, deveni sprijinul bolții și al stelelor.
A doua zi, Perseu își continuă zborul, ajungând la etiopieni. Regele lor, Amon, o condamnase pe Andromeda, o copilă nevinovată, să fie dată hrană unui monstru marin.
Cum o văzu Perseu, legată de o stâncă, crezu că era o statuie; numai pletele mișcate de vânt și lacrimile care-i țâșneau din ochi îl făcu să priceapă că era vie. Îl învălui focul iubirii, rămase atât de uimit și de vrăjit de frumusețea sa, că aproape uită să mai dea din aripi. Se lăsă lângă ea și zise:
”De ce te afli în lanțuri? Tu le-ai merita doar pe acelea ale căror dorință este să-i unească pe cei care se iubesc (inter se cupidi iunguntur amantes, idem IV, 679), cine ești, cum se numește țara ta?”
Andromeda rămase tăcută, ea, fecioară, nu îndrăznea să vorbească unui bărbat, voia să-și acopere chipul cu mâinile, dar erau legate.
Cu ochii scăldați în lacrimi, nevoind ca el să o considere vinovată, îi spuse numele regiunii și pe al său.
În acel mic răgaz se ridică din mare, printre furtunoase valuri, un enorm monstru.
Urlă în van copila; nemișcați jelesc tatăl și mama la picioarele sale. Dar Perseu zise puține cuvinte:
”Pentru a plânge, ai la dispoziție tot timpul din lume, pentru a sări cuiva în ajutor, trebuie să o decizi în doar câteva secunde (ad opem brevis hora ferendam est, idem, IV, 695). Sunt fiul lui Jupiter, am răpus-o pe Medusa, cea cu șerpi în loc de păr. Să facem o înțelegere: dacă o salvez, a mea să fie!”
Părinții acceptară, ce altceva ar fi putut face sărmanii?
În timp ce monstrul înainta ca o navă în goană, îndreptându-se spre victima sa, Perseu se înălță în văzduh.
Asupra umbrei sale se repezi monstrul. Atunci, întocmai șoimului care înhață pe-ascuns un șarpe pentru a-i evita mușcătura, Perseu coborând iute din cer își înfipse până la mâner spada în spatele lui. Nemilosul Perseu îl lovea peste tot pe unde putea. Aripile-i jilave nu-l mai susțineau, se prăvăli peste o stâncă. De-acolo răni de mai multe ori solzii monstrului care îi împrăștiară sângele în mare.
Dezlegată din lanțul ei sosea Andromeda, fecioara recompensă și cauza întâmplării (incedit virgo, premiumque et causa laboris, idem, IV, 739).
Perseu își curăță mâinile, pentru a evita ca nisipul să deterioreze capul Medusei, acoperi pământul cu frunze și alge scoase din apă. Crenguțele absorbiră sângele și puterea Medusei; se întăriră. În glumă, nimfele mării le-au făcut să crească. Chiar și astăzi coralii, mlădioși în apă, se întăresc în contact cu aerul.
Se celebră nunta, urmată de un festin în timpul căruia Perseu ceru amănunte despre tradițiile și obiceiurile acelui loc. Apoi unul dintre localnici îl întrebă cum reușise să o decapiteze pe Medusa.
Perseu povesti că pe Atlas trăiau două surori, Graele, obișnuite să-și schimbe între ele unicul ochi și unicul dinte pe care le aveau. Folosindu-și viclenia li-l fură și le obligă să-i spună unde să le găsească pe Gorgone, ca să-și recupereze sandalele înaripate.
Traversând munți și defileele profunde ajunse în apropierea lor; văzu oriunde animale și oameni transformați în statui, fiindcă o priviseră pe Medusa.
Perseu se uită la ea reflectată de scutul pe care-l avea pe braț, în timp ce dormea îi tăie capul, din sângele său se născură Pegas, calul cu aripi, și un frate. Descrise apoi lunga sa călătorie până ajunse acolo.
Unul dintre cei prezenți îl întrebă de ce numai Medusa ar fi avut șerpi în loc de plete. Perseu îl lămuri că înainte era frumoasă, cu un păr splendid. După unele zvonuri, Neptun ar fi batjocorit-o în templul Minervei, iar aceasta s-a înfuriat. Preschimbă pletele nefericitei fete în șerpi dezgustători. Își puse chiar pe scut șerpii creați de ea, pentru a băga spaima printre dușmanii săi.