Pillole di mitologia

Antonio Dellagiacoma, nou colaborator al revistei Timpul Bruxelles, s-a născut în Tirolul de Sud. A absolvit Liceul Clasic, la Bolzano, și a frecventat cursurile de Filozofie, în cadrul Universității din Milano. A continuat studiul limbilor moderne, devenind traducător din limbile germană, franceză, portugheză și engleză. În prezent, locuiește la Luxemburg și colaborează cu diferite reviste culturale din Italia, pe teme mitologice. Articolul său este publicat în versiune bilingvă.

Galatea e Polifemo, Metamorfosi – Ovidio

autore: Antonio Dellagiacoma

Era il tempo in cui gli dèi abitavano ancora accanto agli uomini e visto che noi siamo fatti a loro immagine e somiglianza, si comportavano in modo sconsiderato esattamente come noi. Oggi vorrei raccontare la storia di Polifemo, Galatea e Aci, come l’ha raccontata Ovidio nelle Metamorfosi). Polifemo, il ciclope notissimo per essere stato ubriacato e poi accecato da Odisseo, era figlio di Poseidone e della ninfa Toosa. Era una creatura mostruosa, con folti e lunghi capelli, con una barba irsuta, con un unico occhio in mezzo alla fronte. Era grandissimo e fortissimo, gioiva dalla distruzione. Secondo molte fonti viveva in Sicilia.
Un giorno Galatea andò da Scilla, ninfa non ancora trasformata in mostro. Mentre si lasciava pettinare, dopo un profondo sospiro, Galatea disse:
“Beata te, che hai pretendenti normali, che puoi respingere senza timori. Io, che pure sono figlia di Nereo e di Dòride, solo pagando un prezzo di lacrime ho potuto fuggire alle pretese del ciclope Polifemo.”
Dopo un lungo singhiozzo, Galatea continuò:
“Aci, si chiamava Aci, era figlio di Fauno e della ninfa del Simèto. Bello era, bellissimo, sul tenero volto cresceva una leggera peluria, era appena uscito dall’infanzia. Io spasimavo per Aci, per me spasimava il ciclope. Ero spezzata tra due sentimenti, incapace di dire quale fosse più intenso: l’amore per Aci o l’odio per Polifemo. Quanto è possente il regno tuo, o Venere fonte di vita (Pro, quanta potentia regni est, Venus alma, tui! Ovidio, Metamorfosi, XIII, 758/759).
Quell’essere immondo, che incuteva terrore a tutto e tutti, che si faceva gioco perfino di Giove, fu colto dal dio possente che non conosce barriere o remore e a suo capriccio cambia la vita dei mortali. Eros lo colpì con il suo dardo inesorabile e il mostro incominciò a prendersi cura di sé, con un rastrello si pettinava i capelli, con una falce si modellava la barba. Neppure le stragi lo interessavano più.”
Un giorno arrivò da lui Tèlemo, l’indovino, che gli disse:
“Quell’unico tuo occhio te lo toglierà Ulisse”.
Il mostro rispose:
“Ti sbagli somaro, l’ha già preso un’altra (altera iam rapuit)”.
Proprio come spesso succede anche a noi, che disprezziamo sovente chi invano cerca di indicarci il vero. Un giorno ero nascosta con Aci dietro una rupe. Venne il mostro, si sedette su un monte, prese uno zufolo di cento canne, iniziò a suonare e cantare un inno al suo amore per me. Tante cose diceva, tentava di lodare la mia bellezza, poi mi accusava di essere cattiva, insensibile, superba. Tentava di sedurmi con promesse di ricchezza e benessere. Vantava le sue ricchezze, i suoi armenti, tanti ne aveva nelle stalle, ancora di più quelli liberi nei pascoli, diceva di ignorarne il numero, perché è da pezzenti contare le bestie (Pauperis est numerare pecus – idem XIII, 824). Mi pregò di ascoltarlo, a lui che non temeva né Giove né la sua saetta. Minacciò perfino di fare a pezzi Aci se lo avesse trovato. Diceva di sentire nel suo petto l’intero ardore dell’Etna. Colto da furia iniziò a correre tra i boschi e i monti, finché ci sorprese a noi due, abbracciati nell’incanto. Grande fu il suo furore. Io mi tuffai nel mare, Aci corse a cercare salvezza. Polifemo staccò un pezzo dal monte, glielo gettò contro. Aci fu colpito da uno spigolo, che lo schiacciò. Da sotto la roccia iniziò a zampillare il suo sangue, che pian piano si schiarì, divenne acqua, lungo le rive crebbero canne. Dalla corrente uscì il busto di un giovane con due corna, era tale e quale Aci, trasformato in dio fluviale.

Il fiume che sgorgò dal sangue di Aci ha dato il nome a nove località ai piedi dell’Etna, tra cui Acireale, Acitrezza e Acicastello.

Galateea și Polifem, Metamorfoze – Ovidiu

traducere și adaptare: Laura Damian

Se întâmpla pe vremea în care zeii încă locuiau împreună cu oamenii și, văzând că noi suntem făcuți după chipul și asemănarea lor, aceștia se comportau în mod iresponsabil, exact ca noi.
Aș vrea să vă prezint povestirea lui Polifem, Galateea și Acis, așa cum a scris-o Ovidiu, în Metamorfoze.
Polifem, cunoscutul ciclop care fu îmbătat, apoi orbit de Odiseu (Ulise – nota trad.), era fiul lui Poseidon și a nimfei Thoosa. Era o creatură monstruoasă, cu plete lungi și dese, cu barba aspră și cu un singur ochi, în mijlocul frunții. Era masiv, puternic și trăia numai pentru a distruge. Multe surse antice afirmă că ar fi locuit în Sicilia.
Într-o zi, Galateea merse la Scila, nimfa care încă nu fusese transformată în monstru.
Lăsându-se pieptănată, după un profund suspin, îi zise:
”Ferice de tine, că ai pețitori obișnuiți, pe care-i poți respinge fără teamă. Eu, deși sunt fiica lui Nereu și a lui Doris, doar vărsând șiroaie de lacrimi am putut scăpa de cerințele ciclopului Polifem.”
După un lung oftat, Galateea continuă:
”Acis, se numea Acis, fiul lui Faunus și al nimfei Symaethis. Frumos era, tare frumos. Pe chipu-i drăgălaș îi crescuseră doar câteva fire, ca un început de barbă; abia i se sfârșise copilăria.
Eu tânjeam după Acis, după mine tânjea ciclopul. Eram prinsă între două sentimente, neputincioasă să spun care ar fi fost cel mai intens: dragostea pentru Acis sau ura împotriva lui Polifem. Cât de puternic este-al tău regat, o, Venus, izvor al vieții! (Pro, quanta potentia regni est, Venus alma, tui! – Ovidiu, Metamorfoze, XIII, 758/759)
Acea ființă dezgustătoare, care semăna teroarea peste tot și în toate, care râdea chiar și de Jupiter, fu luată la ochi de Eros, puternicul zeu care, fără scrupule, fără piedici, schimba, după bunul plac, viața muritorilor. Eros îl lovi cu săgeata lui nemiloasă și monstrul începu să aibă grijă de aspectul său. Cu o greblă își pieptăna părul, cu o seceră își aranja barba. Nu-l mai interesau masacrele.
Într-o zi, sosi la el Telemos, ghicitorul, zicându-i:
”Unicul tău ochi va fi scos de Ulise.”
Monstrul răspunse:
”Te înșeli, om nătâng, mi l-a luat deja o altă persoană.” – (altera iam rapuit)
Exact asta ni se întâmplă și nouă când, deseori, îi disprețuim pe cei care încearcă inutil să ne arate adevărul.
Într-o zi, mă ascunsesem cu Acis după o stâncă. Sosi și monstrul; se așeză pe un munte, își făcu un fluier dintr-o sută de bastoane de trestie și începu să cânte un imn dedicat iubirii sale pentru mine. Îmi spuse multe lucruri: mai întâi, încercă să-mi elogieze frumusețea, apoi, mă acuză că aș fi fost rea, insensibilă și mândră.
Încercă să mă seducă, promițându-mi bogății și prosperitate. Se lăuda cu averile lui, cu turmele sale. Multe avea în grajduri, și mai multe libere, la păscut; zicea că nici nu știa câte, fiindcă numai sărăntocii își numără animalele (Pauperis est numerare pecus – idem XIII, 824).
Mă rugă să-l ascult pe el, cel care nu se temea nici de Jupiter, nici de fulgerul său. Amenință că l-ar fi sfârtecat pe Acis, dacă l-ar fi găsit. Spunea că simte-n piept întregul foc al Etnei.
Cuprins de furie, începu să alerge prin păduri și munți, până când ne surprinse pe noi doi îmbrățișați. De nestăvilit îi fu delirul. Eu mă aruncai în mare, Acis o luă la fugă, încercând să se salveze. Polifem desprinse o bucată de munte și o aruncă înspre el. Acis fu lovit de un colț care-l strivi. De sub stâncă începu să curgă un șuvoi de sânge care, încet, încet se limpezi, transformându-se în apă. De-a lungul malurilor crescură trestii. Din torent ieși bustul unui tânăr cu două coarne: era chiar Acis, preschimbat în zeu fluvial.”
Râul care izvorî din sângele lui Acis a dat numele a nouă localități situate la poalele Etnei; dintre acestea: Acireale, Acitrezza și Acicastello.