Il viaggio eterno di Io

Metamorfosi di Ovidio, I
autore: Antonio Dellagiacoma

Ínaco, un dio fluviale, nascosto nella sua grotta sorgiva, alimentava con la sue lacrime il fiume, sua figlia Io era scomparsa, non sapeva se fosse viva o morta. Cosa le era successo?
Un giorno, Giove si era invaghito di Io nei pressi del fiume, le aveva detto di addentrarsi nel bosco, all’ombra delle piante:
”Non temere le belve, ti proteggo io, che sono il dio più potente. Non fuggire!”
La ragazza impaurita correva via, ma Giove nascose la Terra sotto una coltre di nebbia fittissima, bloccò la fuga e le rubò il pudore (rapitque pudorem, Ovidio, Metamorfosi, I, 600).
Ma Giunone, sorella e sposa di Giove, rosa dalla gelosia, dall’alto dei cieli vide quella nebbia stranissima in una giornata di splendido sole estivo, cercò suo marito; in cielo non c’era. Capì l’ennesimo tradimento. Scese sulla Terra, dissipò la caligine.
Giove aveva presagito l’arrivo della moglie e aveva trasformato Io in una giovenca. Anche così era bellissima.
Con perfida astuzia, Giunone chiese a Giove di regalargliela. Sempre arsa di gelosia, per evitare che Giove le rubasse la giovenca, l’affidò alla guardia di Argo, cane mostruoso con cento occhi, che socchiudeva due alla volta. In questo modo, aveva sempre un occhio su Io, che di giorno poteva pascolare sui prati, ma di notte era chiusa in una stalla, legata al collo da un ignobile collare. Non aveva braccia per supplicare Argo, quando parlava, le uscivano dalla bocca solo muggiti.
Visitava il padre e le sorelle, ricevendo carezze ed erbe aromatiche. Lei baciò la mano del padre, per dirgli la sua disgrazia, ma non aveva parole; allora, con lo zoccolo scrisse sulla sabbia della riva.
Ínaco gemette:
”Povero me, ti ritrovo così! Dolore più lieve eri non ritrovata che ritrovata.”- (tu non inventa reperta luctus eras levior, idem I, 644-645).
Ínaco sperava in un genero e in nipoti, ora avrà per genero un bue e per nipote un altro bue. Neppure poteva darsi la morte, perché era un dio immortale, eterno sarà quindi il suo dolore.
Argo lo scacciò, portò Io lontano, si accucciò sulla cima di un monte per controllarla dall’alto. Giove non sopportò più lo strazio della fanciulla, chiamò Mercurio e gli ordinò di uccidere Argo.
Mercurio si mise in viaggio. Quando arrivò, si tolse il copricapo e i sandali con le ali; tenne solo la bacchetta del sonno. Si finse pastore di caprette, che rubava dai campi. Suonava uno strumento fatto di canne. Ad Argo piacquero quei suoni e lo invitò a sedersi accanto a lui. Con chiacchiere e canzoni, Mercurio tentava da far chiudere gli occhi del cane, che però restava vigile, chiese l’origine del flauto. Mercurio raccontò la storia di Siringa, una ninfa.
Era riuscita a sottrarsi alla libidine dei satiri e degli dèi, si era consacrata a Diana e si assomigliavano moltissimo, solo che lei aveva l’arco di legno e la dea l’aveva d’oro. Pan la rincorreva, lei arrivò alla riva del fiume Ladone. Per non essere preda di Pan, chiese alle ninfe aiuto e loro la trasformarono. Pan, convinto di abbracciare Siringa, si ritrovò tra le braccia un fascio di canne, che vibrarono nell’aria un lamento. Il dio ne fu incantato e se ne fece un flauto che chiamò Siringa. Alla fine, Mercurio riuscì nel suo intento, Argo chiuse infine tutti i suoi cento occhi, Mercurio lo colpì con una falce all’attaccatura del collo.
Infuriata Giunone prese i suoi occhi e li pose sulla coda del pavone, animale a lei sacro. Poi, presa dall’ira, riempì la mente e il cuore di Io con un pungolo che la obbligò a una fuga senza fine.
Corse allora Io per tutto il mondo, alla fine arrivò sulla riva del Nilo, dove si prostrò e pregò Giove di porre fine al suo strazio. Giove, promettendo sulle acque dello Stige, chiese a Giunone di poterla aiutare e promise che mai più avrebbe avuto dispiaceri per colpa sua.
Ecco allora che caddero i peli dal corpo, rientrarono le corna, le zampe divennero gambe e braccia. Nulla restò in lei di bovino, solo il candore della pelle, dopo alcuni timidi tentativi ritrovò anche la favella. Ora è una dea molto venerata, la chiamano Iside.

Eterna călătorie a lui Io

Metamorfoze, Ovidiu, I
traducere și adaptare: Laura Damian

Inachus, un zeu fluvial, ascuns în grota de unde el însuși izvora, își nutrea râul cu propriile-i lacrimi; fiica sa, Io, dispăruse, și nu știa dacă era vie sau moartă.
Ce i se întâmplase?
Într-o zi, Jupiter se îndrăgosti de Io, în apropierea râului, și-i spuse să se afunde în pădure, la umbra plantelor:
”Nu-ți fie frică de sălbăticiuni, te protejez eu, fiindcă sunt cel mai puternic zeu. Să nu fugi!”
Fata, înfricoșată, o luase la goană, dar Jupiter învălui Pământul cu o manta de ceață deasă, îi blocă fuga și îi fură fecioria. (rapitque pudorem, Ovidio, Metamorfosi, I, 600)
Însă Iunona, soră și soție a lui Jupiter, roasă de gelozie, văzând din înaltul cerului acea stranie ceață într-o splendidă și însorită zi de vară, își căută soțul; în cer nu era. Astfel, înțelese că el o trădase încă o dată. Coborî pe Pământ, risipind mantia cețoasă.
Presimțind venirea soției, Jupiter o transformă pe Io într-o junică. Chiar și așa, era foarte frumoasă.
Cu o iscusită viclenie, Iunona îi ceru lui Jupiter să i-o dăruiască. Încă măcinată de gelozie, pentru a evita ca Jupiter să-i fure junica, o încredință protecției lui Argus, un câine monstruos, cu o sută de ochi, pe care-i închidea câte doi odată. În felul acesta, era mereu cu privirea pe Io care, în timpul zilei, putea să pască liberă pe câmpuri, noaptea, însă, era închisă într-un grajd, cu gâtul legat de un umilitor căpăstru. Nu avea brațe pentru a-l implora pe Argus, iar când vorbea, doar mugete-i ieșeau din gură.
Când își vizită tatăl și surorile, primi mângâieri și ierburi aromate. Sărută mâna părintelui, vrând să-i vorbească despre nenorocirea sa, dar cum era fără cuvinte, i-o scrise cu copita pe nisipul de la marginea râului. Inachus gemu:
”Sărmanul de mine, să te găsesc în halul ăsta! M-ar fi durut mai puțin să nu te fi reîntâlnit, decât să te văd astfel.” – (tu non inventa reperta luctus eras levior, idem I, 644-645).
Inachus spera să aibă un ginere și nepoți; acum, ca ginere, ar fi avut un bivol, iar ca nepot, un altul încă. Nici măcar nu ar fi putut să se sinucidă, pentru că era un zeu, nemuritor, de aceea, eternă i-ar fi fost și suferința.
Argus îl alungă, o duse departe pe Io și se aciuă pe vârful unui munte, pentru a o supraveghea de sus.
Jupiter nu mai suportă agonia fetei; îl chemă pe Mercur și-i ordonă să-l ucidă pe Argus.
Mercur porni la drum. Când ajunse, își lepădă coiful și sandalele cu aripi, păstrând doar bagheta somnului. Se dădu drept un păstor de capre, care fura de pe câmpuri. Cânta dintr-un instrument făcut din trestie.
Lui Argus îi plăcură sunetele acelea și-l invită să i se așeze aproape. Cu baliverne și cântece, Mercur încercă să închidă ochii câinelui, însă el rămase treaz și-i ceru să-i vorbească despre originea flautului său. Mercur îi povesti întâmplarea nimfei Syrinx.
Aceasta, reușind să scape de atențiile satirilor și ale zeilor, i se consacrase Dianei, căreia îi semăna foarte mult; doar că arcul său era din lemn, cel al zeiței, din aur. Pan o fugări până când ajunseră pe malurile râului Ladonas unde, ca să nu-i cadă pradă, Syrinx ceru ajutorul nimfelor, iar ele îi transformară înfățișarea. Pan, convins că ar fi îmbrățișat-o pe Syrinx, se trezi în brațe cu un mănunchi de trestii, care fremătară în aer precum un vaiet. Zeul rămase încântat și își făcu din ele un flaut (un nai – n. trad.), pe care-l numi Syrinx.
În cele din urmă, Mercur își atinse scopul. Argus își închise toți cei o sută de ochi, iar Mercur îl lovi la baza gâtului, cu o seceră.
Înverșunata Iunona îi luă ochii și-i puse pe coada păunului, animal pe care-l considera sacru. Apoi, cuprinsă de furie, străpunse mintea și inima lui Io cu o țepușă. Iar durerea aceea o condamnă la o fugă fără sfârșit.
Alergă atunci Io prin toată lumea, până ajunse pe malul Nilului, unde îngenunche, rugându-l pe Jupiter să pună capăt chinului.
Jupiter, jurând pe apele râului Styx și promițând că niciodată nu ar mai fi supărat-o, îi ceru Iunonei să o ajute.
Și iată că, atunci, îi căzu părul de pe corp, coarnele i se retraseră, copitele îi deveniră picioare și brațe.
În ea, nimic nu mai rămase din înfățișarea bovină, în afara purității pielii. După câteva încercări, își recăpătă și graiul. Acum, e o zeiță venerată, pe nume Isis.