Grand Guignol antico – Filomela, Progne e Tereo

Metamorfosi di Ovidio, VI, 421-674
autore: Antonio Dellagiacoma

Pandione, re di Atene, decide di dare sua figlia Progne sposa a Tereo, re della Tracia, per l’aiuto da lui ricevuto in una guerra contro i barbari. Ma alle nozze non sono presenti né Giunone, dea del matrimonio, né Imeneo, né nessuna Grazia. Le Furie illuminano il rito con fiaccole tolte a un funerale, preparano il talamo, sul tetto si posa un gufo. Sotto auspici così terribili nasce Iti, il loro figlio.
Un giorno Progne prova nostalgia della sorella e dice al marito:
“Perché non vai da mio padre e gli chiedi di portare qui mia sorella Filomela? Questo sarebbe per me un bellissimo regalo.”
Tereo prende una nave, arriva al Pireo, si reca dal suocero. Inizia a parlare quando entra Filomela, splendida e bella come un raggio d’incanto. Tereo si infiamma di impetuoso desiderio, valuta come farla sua. Inutile un atto di forza o l’inganno, ma la passione dà ali alla sua lingua (Facundum faciebat amor, VI, 469). Ripete continuamente che questo era il desiderio più ardente di Progne.
Filomela esprime entusiasmo per il viaggio, cerca pure lei di convincere il babbo, lo abbraccia, lo lusinga, promette di tornare presto.
Infine il padre cede, Filomela lo ringrazia, contenta per una vittoria destinata a diventare rovina. Si passa al banchetto e alle libagioni, ma nonostante il vino, Tereo non riesce a prender sonno, troppo intenso è il desiderio.
Sulla nave nel mare, grande è la gioia di Tereo, vede che il suo sogno si realizza. La bellezza della cognata gli magnetizza gli occhi e gli fa ardere il cuore.
Appena arrivano a terra, nel suo regno, trascina Filomela in una stalla, le confessa la sua passione, la violenta. Filomela trema come un’agnella ferita dal lupo.
Torna in sé, accusa Tereo della nefandezza dei suoi atti, invoca gli déi per avere vendetta. Dichiara di non temere lo scandalo, tutto dirà, agli uomini, ai boschi, alle montagne, agli dèi se ci sono nel cielo.
A queste parole Tereo è colto da rabbia e paura, incatena le braccia di Filomela, sguaina la spada, Filomela cerca la morte offrendo il collo alla lama, ma lui con una pinza le prende la lingua, la taglia e la butta a terra. Poi sfoga di nuovo la sua sozza libidine, mentre la lingua si dimena a terra come la coda mozzata di un serpente.
Quando Tereo torna alla reggia, racconta che Filomela è morta. Progne si mette in lutto, piange su una tomba vuota la povera sorella.
Passa un anno, Filomela è sempre rinchiusa nella stalla, ma la miseria è madre di tutte le arti (Grande doloris ingegnum est, VI, 574-575).
La fanciulla si mette al telaio, tesse una tela bianca con lettere rosse, scrive il suo strazio. Terminato il lavoro, a gesti, fa capire a una serva di portare il telo alla sorella.
Progne, quando legge quella lettera atroce non reagisce (mirum potuisse – un miracolo riuscirci, VI, 584), inizia a pensare alla vendetta.
Arriva il momento dei riti di Bacco, quando le donne escono di casa la notte, travestite da baccanti. Progne arriva alla stalla nel bosco, rapisce la sorella, veste anche lei da baccante e insieme tornano alla reggia. Trema Filomela a vedersi lì, ma la sorella la consola. Di fronte alle sue lacrime dice decisa: “Questo problema si risolve non con il pianto, ma con il ferro. Lo farò a pezzi”.
Arriva il figlio Iti, la abbraccia. Lei lo guarda e pensa: “come assomigli a tuo padre”.
Quel pensiero spegne l’amore materno. Progne lo trascina via; mentre Iti cerca carezze, lo uccide con un coltello, lo fa a pezzi. Una parte li cuoce nel tegame, l’altra alla griglia. Serve poi questo pasto a Tereo, che sazio chiede del figlio.
Progne gli risponde:
“È dentro di te.”
Lui guarda in giro, entra Filomela, che gli getta sul volto la testa insanguinata del figlio.
Vorrebbe cantargli, lei ormai per sempre muta, la voluttà della vendetta.
Tereo comprende, afferra la spada, rincorre le figlie di Pandione.
Le due sorelle fuggono velocissime, sembrano avere ali; Filomena si rifugia nel bosco, diventa un usignolo, Progne si nasconde sotto una grondaia, diventa una rondine.
Tereo si trasforma anche lui in un uccello, con la cresta ritta sul capo e un lungo becco, l’upupa.

Anticul Grand Guignol, teatrul ororilor – Philomela, Procne și Tereus

Metamorfoze, Ovidiu VI, 421-674
traducere și adaptare: Laura Damian

Pandion, regele Atenei, decide să o dea de soție pe fiica sa, Procne, lui Tereus, regele Traciei, pentru ajutorul oferit de acesta într-o bătălie împotriva barbarilor. La ceremonia de nuntă însă, nu se prezintă nici Iunona, zeița căsătoriei, nici Hymenaios, nici vreuna dintre celelalte Grații.
Furiile celebrează ritualul, iluminându-l cu torțele luate de la o înmormântare, și pregătesc camera nupțială. Pe acoperiș, se așează o bufniță.
Sub asemenea teribile auspicii se născu fiul lor, Itys.
Într-o zi, pe Procne o cuprinde dorul de sora ei și îi zice soțului:
”Ce-ar fi să mergi la tata, să-i spui să mi-o trimită aici pe sora mea, Philomela? Mi-ai face un dar nemaipomenit.”
Tereus se urcă într-o corabie și, ajuns la Pireu, se duce direct la socrul său. În timp ce-i vorbea, Philomela intră în încăpere, splendidă, frumoasă ca o încântătoare rază.
În Tereus se aprinde o năvalnică dorință și chibzuiește în ce mod să o facă a lui. Înlătură ideea unui act forțat sau a înșelătoriei, dar cum pasiunea îi dezleagă limba (Facundum faciebat amor, VI, 469), repetă încontinuu că vizita era dorința arzătoare a lui Procne.
Philomela se entuziasmează când aude de călătorie, încearcă și ea să-și convingă părintele; îl îmbrățișează, îl măgulește, îi promite că se va întoarce repede.
Într-un sfârșit, tatăl său cedează; Philomela îi mulțumește, încântată de victoria destinată să o nenorocească.
Se organizează banchetul, se celebrează libațiunile, însă în ciuda vinului, Tereus nu reușește să adoarmă; atât de intens îl chinuia dorința.
Odată urcat în corabie, mare îi este bucuria, fiindcă deja își vede visul cu ochii. Frumusețea cumnatei îi magnetizează privirile și îi mistuie inima.
Imediat cum sosește la țărm, pe pământurile sale, o duce cu forța pe Philomela într-un grajd, îi mărturisește sentimentele, o violează. Philomela tremură ca o mielușea rănită de lup, însă când își revine, îl acuză pe Tereus de cruzimea faptelor lui, îi invocă pe zei să o răzbune. Îi strigă că nu se teme de izbucnirea unui scandal, că va vorbi tuturor despre ce i s-a întâmplat. Oamenilor, pădurilor, munților și divinităților, dacă se află în ceruri.
Rostite asemenea cuvinte, Tereus, cuprins de furie și de frică, îi leagă brațele, își scoate sabia din teacă. Philomela se oferă morții, lipindu-și gâtul de lamă, dar el cu un clește îi apucă limba, i-o taie și o aruncă pe jos. Apoi, în timp ce limba ei se zbate pe pământ precum coada retezată a unui șarpe, își safisface încă o dată murdara-i poftă.
Când Tereus se întoarce la palat, povestește tuturor că Philomela a murit. Îndoliată, Procne își plânge sora deasupra unui mormânt gol.
Trece un an, Philomela a rămas închisă în același grajd, dar suferința e mama tuturor artelor (Grande doloris ingegnum est, VI, 574-575).
Tânăra se așează la gherghef, țese o pânză albă și cu litere roșii își scrie durerea. Terminat lucrul, gesticulând, dă de înțeles servitoarei să ducă pânza surorii sale.
Procne, după ce citește crunta-i scrisoare, nu reacționează (mirum potuisse – ca printr-un miracol, VI, 584), ci începe să-și planifice răzbunarea.
Sosește momentul ritualurilor lui Bacchus, când femeile ies din casă pe timpul nopții, deghizate în bacante.
Procne ajunge la grajdul din pădure, își răpește sora, o îmbracă și pe ea ca o bacantă și se întorc împreună la palat.
Tremură Philomela când se vede acolo, dar sora sa o liniștește. Zărind-o lăcrimând, îi zice fermă:
”Această problemă nu se rezolvă cu plânsul, ci cu spada. Îl voi face bucăți.”
Sosește fiul Itys, o îmbrățișează. Ea îl privește și cugetă: ”cât de bine semeni cu tatăl tău.”
Gândul acela stinge iubirea de mamă. Procne îl trage după sine și, în timp ce Itys îi așteaptă mângâierile, îl ucide cu un cuțit, apoi îl face bucăți. O parte dintre ele le gătește într-o tigaie, o alta, pe grătar, apoi i le servește la masă lui Tereus. Sătul, acesta o întreabă unde-i este fiul, iar Procne îi răspunde:
”E în tine.”
El privește-n jur; intră Philomela și îi aruncă în față căpățâna însângerată a fiului. Ar fi vrut să glorifice voluptatea răzbunării, însă e deja mută, pentru totdeauna.
Tereus înțelege, apucă spada și le fugărește pe fetele lui Pandion.
Cele două surori aleargă ca vântul, parcă au aripi. Philomela se adăpostește în pădure, se transformă într-o privighetoare. Procne se ascunde sub un jgheab, devenind o rândunică.
Tereus se transformă și el, într-o pasăre cu creastă dreaptă și cu un cioc lung, într-o pupăză.

sursă foto: Wikipedia; Peter Paul Rubens – Tereus, Procne și Philomela, 1638