Totul a început în copilărie, cu o mare dorință: să am și eu o ie!

Loredana Frînculeț este o colecționară de costume populare românești, sosită în Belgia în 2010. S-a născut la Bușteni, până la 7 ani a crescut la Zaharești-Buzău, apoi, s-a mutat cu familia la Azuga. În casa bunicilor materni, la Zaharești, i s-a înfiripat primul vis legat de portul tradițional: să primească în dar o ie! Un vis pe care avea să și-l îndeplinească două decenii mai târziu.
Radu Sumanaru, colegul meu de redacție, a cunoscut-o pe Loredana anul acesta, în preajma Zilei Iei, prin intermediul Elenei Rențea, o altă româncă pasionată de costumele naționale, stabilită și ea în Belgia. Astfel, într-un weekend, am pornit cu Radu spre Lovanio (Leuven), iar la vreo 30 de km de Bruxelles, ne-am oprit pe o străduță din Huldenberg.
Gazda, mamă de patru ori, ne-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze și, de parcă am fi fost doi copii mai mari, ne-a invitat, cu glas blând, în încăperea în care își păstra prețiosul tezaur.
Femeia cu trupul lujerat și chipul senin, conturat de fine trăsături, părea o tânără de nici 30 de ani. În câteva minute, însă, urma să aflăm că tocmai trecuse de 40 și că, în ciuda siluetei delicate, era de o perseverență și de o dârzenie de invidiat.
Odaia în care am intrat ne-a amintit de obiectele expuse în casele memoriale din Moldova și de micile muzee mobile, improvizate odată în Căminele Culturale Sătești, când se sărbătorea vreun hram al sfântului protector sau când primarul locului avea oaspeți de vază și dorea să se laude cu grămada de comori adunate prin lădoaiele de zestre ale fetelor bune de măritat.

-Loredana Frînculeț, cu atâtea cămăși, ștergare, brâie, catrințe, bundițe și basmale, care în culori mai închise, care în culori mai aprinse, curiozitatea ne-a stârnit prima întrebare: dacă ar fi să începem numărătoarea, socotind fiecare bucată de pânză cusută, fiecare piesă vestimentară, fiecare traistă sau pereche de opinci, în jurul cărui număr ne-am opri?

-Laura, Radu, bine ați venit! Cât privește curiozitatea voastră, nu știu să vă răspund exact, dar, cu siguranță, veți depăși numărul 1000. Ce vedeți voi aici – costumele de pe umerașe, ștergarele de pe rafturi și pachetele cocoțate pe dulapuri – reprezintă doar o mică parte a obiectelor de colecție, fiindcă, periodic și prin rotație, trebuie să le aerisesc, să le curăț, să le spăl sau, pe unele, chiar să le tratez împotriva umezelii și a moliilor. Prin cufere însă, am împăturit și-am ordonat altele; mult mai multe decât cele lăsate la vedere.

-Pasiunea pentru portul tradițional românesc a prins rădăcini în familie, ca un soi de moștenire transmisă din generație în generație, sau e un simplu hobby, la care nu ai vrut să renunți nici după ce-ai lăsat România? Unul, pe care-ai decis să-l iei cu tine oriunde în lume, ca să-ți amintească de meleagurile natale.

-Arta populară, în toate formele sale, mai ales cea cusută pe pânză cu firul colorat, s-a născut în familie. Dar nu așa cum bănuiți voi. Până am pornit spre Belgia, mereu mi-am dorit un costum național. Poate și pentru că în casa bunicilor materni, în care am crescut ceva vreme și unde mă întorceam în vacanțe, nu văzusem niciodată o ie, un pieptar sau o catrință. Nici pe oamenii din sat, de la Zaharești, când mergeau la biserică în zi de sărbătoare sau când se adunau să petreacă la nunți, la botezuri, nu-i zărisem în haine tradiționale, specifice zonei Buzăului.
Apoi, de mică m-a atras lucrul de mână. Îmi revin mereu în minte serile petrecute cu tataie. Una, în special… să tot fi avut vreo 6 ani. Mă cuibărisem lângă el și mă jucam de-a cusutul. El se îngrijea de gumari, eu, de pânza dată de mamaie. Desenasem cu creionul o floare, câteva frunze, și începusem să le cos în urma acului. La un moment dat, tataie mi-a propus să-l ajut să lucrăm la o plapumă din satin. Tare mândră m-am mai simțit! Și-atunci când l-am ajutat să o umple cu lână, și când l-am auzit lăudându-mă: „A făcut nepoata bunicului o plapumă!”
Când mai crescusem un pic – eram deja la școală la Azuga, însă mergeam în fiecare vacanță la Zaharești – i-am zis mamaiei să mă învețe să țes. Avea ea un război de țesut preșuri, iar mie mi-ar fi plăcut să-i deprind rostul.
„Nu ai tu nevoie de asta, ești domnișoară de oraș acum!”, îmi zicea.
Însă ne lăsa, pe mine și pe verii mei, să-i pregătim cordelele.
Mult îmi plăcea să o văd țesând, doar că pe la 9-10 ani, întoarsă din nou într-o vacanță, nu l-am mai găsit. L-am căutat în toată casa, apoi, m-am repezit în odaia mare și i-am strigat bunicii:
„Mamaie, mamaie, unde e războiul?”
Iar ea, cumpătată ca toate nevestele de odinioară, născute și crescute la sat, mi-a răspuns:
„Aaa, mamă, a pus tac’tu mare toporul pe el și l-a făcut lemne de foc!”
Acela a fost momentul în care s-a întrerupt legătura mea cu țesutul și cusutul. Totuși, pe la 12 ani, tot într-o vacanță, eram cu verii mei într-o odaie și ascultam muzică populară. Aveau bunicii un picup, cu câteva discuri, și cântăreții de pe coperțile lor erau îmbrăcați în costume populare. Eu le priveam cu admirație, zicându-mi: „Ce-aș vrea și eu unul! Măcar o ie…”
Iar într-o după-amiază, mi-am îndeplinit dorința. Nu atunci, imediat, ci mai târziu. Chiar, destul de târziu, după 2010. Locuiam de ceva timp în Belgia și plecasem într-un concediu la Brașov, iar pe Republicii, văd un magazin cu articole artizanale. Am intrat imediat și mi-am cumpărat o ie. Prima ie. Nu am cuvinte să vă descriu cât de mândră mă simțeam! Apoi, mi s-a aprins pofta de-a afla cât mai multe informații despre porturile tradiționale.
Tot căutând pe internet, într-o zi, am cunoscut o persoană care le cosea, și mi-am comandat un costum din zona Prahovei. Mi l-a făcut, mi l-a trimis, eram tare încântată când l-am văzut, doar că, participând la un eveniment în Aalst, un concert de-al lui Grigore Leșe (interpret de muzică populară românească, din Țara Lăpușului -nota edit.), cineva mi-a atras atenția că nu respecta încrețurile, că râurile nu erau duse până sus, că fodorii nu erau executați cum trebuie, iar pânza, că ar fi fost din in topit, nu țesută în casă – un amănunt destul de important, fiindcă un costum tradițional veritabil nu se coase decât pe o astfel de pânză. Nu prea mi-a convenit ce-am auzit, și nu am rămas indiferentă la observațiile făcute, mai ales că plătisem o sumă destul de mare când mi-l comandasem. Imediat cum am ajuns acasă de la concert, am intrat pe Google să mă informez asupra detaliilor pe care tocmai le aflasem. Și mi-am continuat cercetările zile în șir, ca să pot înțelege diferențele dintre adevăratele costume tradiționale și copiile cusute la comandă; cόpii, din păcate, executate în mod necorespunzător, neglijent, fără a da importanța cuvenită tipului de cusătură aplicată, dimensiunilor mânecilor sau procedeului în care se îmbină părțile. O muncă făcută ținând cont mai mult de aspectul comercial. Tot atunci am aflat că ia derivă din latinescul tunicae lineae – o tunică subțire, purtată pe piele, încă din perioada culturii Cucuteni, și că tehnica decorării ei s-a transmis generații după generații, de la mamă la fiică. O moștenire care a contribuit la păstrarea acestei vechi tradiții.

-Avem în față cel puțin 30 de umerașe încărcate cu costume; cum au ajuns aici?

-Ei, da! Obiectele din încăperea asta au două povești: una inițială, comună tuturor, care vorbește despre pasiunea mea pentru folclor, pentru datinile strămoșești, și încă una, care vorbește despre fiecare piesă de artizanat în parte. În 2016, am găsit un colecționar de costume de Muscel. Domnul acesta colindase de unul singur satele din zonă și achiziționase multe piese originale; unele, destul de vechi, găsite prin cuferele lăsate de bunici. O parte, le-a păstrat pentru colecția proprie, o alta, o pusese în vânzare. Și când am descoperit eu toate minunățiile acelea, și roșii, și verzi, și albastre, și negre, și cu paiete, mi-am zis: „Ei, na, Loredana, acum să te văd cum și ce vei alege!”

-O decizie destul de groaie pentru un pasionat pus în fața unei asemenea situații…

-Greoaie tare! Dar în momentul acela, mă gândeam doar să nu le pierd, așa că, i-am scris domnului respectiv că vreau și cusut, și țesut, și roșu, și verde, și albastru… 14 costume mi-am luat! 14 costume de Muscel! Stați, stați, cred că vă bănuiesc următoarea întrebare, de aceea, am să vă anticip răspunsul: dacă azi am peste o mie de obiecte artizanale, înseamnă că nu m-am oprit la colecționarul costumelor de Muscel. Nu, nu m-am oprit, fiindcă mi se deschisese și mai tare pofta! Astfel, după ce le-am cumpărat pe cele 14, am continuat să caut alte persoane și, de fiecare dată când mai descopeream câte un colecționar, îmi spuneam: da, am 14 costume, totuși, toate reprezintă zona Muscelului! Și uite ce frumoase sunt cele oltenești… vreau și unul oltenesc! Wow, uite-l pe cel de Pădureni, ce ochios e… trebuie să am și de ăla! Vaaaiii, dar cel de Maramureș, cum arată! Trebuie să am neapărat și unul din ăla! Și uite-așa, mi s-a înmulțit colecția, încât, azi, am costume din toate zonele României. Nu specifice fiecărui sat în parte, dar județele sunt toate reprezentate.

-Există diferențe majore de la un sat la altul, în ceea ce privește textura pânzei, detaliile de cusătură, culorile și felul firului folosit, croiala, numărul de părți care compun un costum popular?

-Majore, nu, dar există. De exemplu, costumul din zona Buzăului folosește același fel de pânză, urzită în casă, ca tipar. E un costum cu fotă și cămașă încrețită la gât; staniile și lățimile ce formează mânecile sunt prinse împreună într-o bentiță, iar altița e croită separat sau împreună cu mâneca. Firul pentru realizarea motivelor ornamentale e din lână vopsită sau din bumbac; broderia se execută peste fire, iar punctul cusăturii e unul buclat. Culorile des folosite sunt roșul, negrul, albastrul. Apoi, fota cu dungi late este specifică zonei Buzăului, iar marama, purtată mai ales în zi de sărbătoare, e din borangic. Totuși… dacă vorbim despre costumul dinspre părțile Nehoiului, avem o fotă și o cămașă specifice acelei zone; înspre Gura Teghii, un loc mai aproape de mamaie, de Zaharești, se găsește un alt tip de fotă, chiar un alt tip de cămașă, iar dacă le compari, diferențele se observă cu ochiul liber.
Un alt exemplu ar fi deosebirea dintre o fotă de Muscel, foarte apreciată datorită cusăturii cu fir metalic și al modelului ce descrie un L, și fota de Vrancea, care păstrează execuția cusăturii în fir metalic, însă modelul descrie un U. În concluzie, deși nu sunt diferențe extraordinar de mari, amănuntele specifice fiecărui sat în parte există.

-Dar la nivel cromatic, la nivelul semnificației simbolurilor cusute, există diferențe? Nuanțele de roșu, de exemplu, sunt mai accentuate în unele zone? E preferat firul de lână, celui de mătase sau de bumbac? Motivele florale, cu frunze și cruciulițe, formele geometrice stilizate, stelele, sorii sunt comune tuturor costumelor?

-În mare, și din punctul acesta de vedere există mici diferențe. Costumele din Vrancea, de exemplu, sunt mai spectaculoase, fiindcă se folosea mult fir metalic. Cămășile au o cusătură pe spate, un încreț numit gherdan, pe care îl întâlnim numai în județul acesta. Decorațiile cuprind nu doar flori, ci și simboluri alese în mod specific, fiindcă femeile, când își coseau costumele, doreau să povestească prin intermediul desenului ales, câteva lucruri despre viața și statutul lor.
O persoană în vârstă folosea întotdeauna culori mai închise și anumite simboluri, o persoană mai tânără folosea culori mai deschise și simboluri legate de fertilitate. Coarnele berbecului sunt des întâlnite. Mai apar, apoi, vrabia, cocorul, găinușa – pentru a exprima tradițiile sau avuțiile zonei geografice respective, și broderiile cu unelte: grebla, furca, secera sau ciocanul, ca simboluri ale meseriilor practicate în acel loc. Însă coarnele berbecului apar pe toate cusăturile: și pe cele din Oltenia, și pe cele din Muscel, și pe cele de Pădureni, și pe cele din Maramureș, și în Banat… Și pe cămăși, și pe pieptare, și pe ștergare.

-Că tot ai adus vorba despre ștergare, vedem că ai aici multe rafturi. Încărcate ochi. Nu te vom întreba dacă sunt toate; doar dacă printre ele există vreunul cusut de tine. Apoi, mai jos, se zăresc și niște brâie. Care mai late, care mai înguste; ne dai câteva detalii?

-Deși nu ați pus întrebarea, vă asigur că în casă am alte ștergare, fiindcă și ele fac parte din colecție. Probabil am depășit 200. Însă nu, nu am cusut niciunul. Am un mic război de țesut, dar cu el reușesc să fac doar brâie. Înguste, fiindcă, așa cum am zis, războiul este mic. Celelalte, mai mari, sunt cumpărate. Brâul este un important accesoriu al costumului tradițional bărbătesc. Lat, în toate zonele, din piele, cu cusături sau cu pietricele, și de multe ori, cel care îl purta, dacă era pădurar sau vânător, avea pe el cusute niște animale.
Ștergarele sunt din bumbac, pânza e țesută în casă, dintr-o urzeală mai groasă, ca să reziste uzurii, iar firul cusăturilor decorative este ori din lână, ori din bumbac, ori din mătase. Decorațiile adună aceleași simboluri întâlnite și pe cămăși, și pe traiste, și pe catrințe, și pe bundițe, iar culorile preponderent folosite sunt roșu, verde, albastru și negru.

-Ne ziceai mai devreme că fiecare costum sau obiect artizanal are o poveste; există una care te-a fascinat în mod deosebit?

-Sunt multe, dar vă pot povesti pe scurt despre costumul care a aparținut unei neveste de boier și despre drumul parcurs de o „cămășă de salon”. Pe primul l-am găsit la o colecționară care visa să-și facă un muzeu, însă, cum cheltuielile implicau sume prea mari, a renunțat la idee. S-a gândit apoi, să lase totul copiilor. Doar că i s-a refuzat darul, iar ea și-a scos obiectele la vânzare. Și printre costumele sale, am dat peste cel al unei vechi familii de boieri, din Mărgineni-Olt. Din păcate, e fără catrințe, fiindcă pe clientul de dinaintea mea nu l-au interesat decât acestea. Dar eu mă bucur că îl am în colecție. Chiar așa, incomplet.
A doua poveste e cea a ”cămășii de salon”, o piesă dintr-o unică bucată de pânză, veche de peste o sută de ani, pusă în vânzare de cineva din Germania și descrisă precum o „cămașă bulgărească”. Văzând-o pe site, am gândit: „Asta e bulgărească, cum și eu sunt popă!”, fiindcă începusem deja să identific în detaliile sale tot mai multe elemente care aparțineau portului nostru tradițional. Apoi, l-am rugat pe vânzător să-și argumenteze convingerea că ar fi fost cusută în Bulgaria. Iar el mi-a răspuns că bunicul său luptase în Primul Război Mondial, pe frontul de Est, și că ar fi adus-o de acolo, împreună cu alte obiecte de artizanat. Inițial, crezusem că bunicul sau cineva din familie o cususe, pe urmă, cerând ajutorul unui vorbitor de limbă germană, am aflat că, de fapt, o găsise sau o… șterpelise de undeva dintr-o țară din Estul Europei. După multe ore de căutări și de studiu, am descoperit că această cămașă este o încrucișare de elemente și detalii întâlnite pe costumele din Vrancea și Oltenia, tiparul executării acestora fiind bine descris în cărțile de cusături vechi românești.
Un alt lucru curios se referă la pânză: deși foarte transparentă, nu este nici mătase, nici in topit, ci, lână! Toarsă extrem de subțire, după un străvechi procedeu, care i-a permis să reziste mai bine de 100 de ani, în excelente condiții.

-Loredana, în cămăruța aceasta, poveștile par țesute pe pânza trecutului, cu fir argintiu, tors delicat de amintirile celor care nu se mai află de multă vreme printre noi. Cui i le mai împărtășești, și când? Unde ți-ai expus colecția?

-Dacă aș avea posibilitatea, aș face-o și mai des, și adunând mai multă lume, numai că organizarea unei expoziții este un proces migălos, dificil și riscant. Am avut totuși o primă expoziție în 2018, la Aalst, unde m-am prezentat cu 18 costume, apoi, pe parcursul anului 2019, au urmat: cea de la Ottenburg, de Ziua Moștenirii, unde, la invitația primăriei, le-am vorbit belgienilor despre moștenirea tradițional-românească, cea din Amsterdam și cea din Antwerpen (Anvers). Probabil, dacă pandemia Covid-19 nu ne izola, aș mai fi expus cel puțin o dată. Măcar în 2020. De aceea, în cazul unei propuneri care să-mi asigure condițiile speciale necesare transportului, prezentării și păstrării pieselor expuse, cu mare drag o voi accepta.

-Loredana Frînculeț, îți mulțumim pentru găzduire și pentru frumoasele povești la care ne-ai făcut părtași.
-Vă mulțumesc și eu. Sper, de asemenea, să ne reîntâlnim cât mai curând, cu alte povești de șezători, printre povestitori și costume populare românești.

sursă foto: arhivă personală Loredana Frînculeț, arhivă personală Laura Damian