Un accident cu noroc (II)

…

Înaltă, deșirată, sprijinindu-și anii mulți într-un toiag, țața Tia o primi ca pe un copil pierdut, găsindu-și după veacuri drumul către casă.
-Porți numele boieroaicei noastre, o auzi în loc de: „Bună seara!”
Medicul râse sănătos:
-Ești pe mâini bune, domnișoară! Orice neprevăzut intervine în starea dumitale, ne suni neapărat în noaptea asta.
Apoi, plecă în grabă, lăsându-i accidentatei un număr de telefon, trecut pe o bucățică de hârtie, refuzând politicos și țoiul de țuică de prune oferit, „taman din Dealul Babii”, cum se lăudase bătrâna.
Dulcia rămase cu femeia uitată de vârstă și, din cauza oboselii, nu mai avu răbdare să parcurgă politețurile firești într-o astfel de împrejurare. Sărind peste etapele cunoștinței, vru să știe imediat povestea „boieroaicei” cu numele ei.
Amurgul tomnatic își trăgea încet perdeaua de nori răzleți peste masa din curte, unde o nepoată a țaței Tia adusese un calup de caș abia scurs și o pită aburindă, completând cina cu niște gogoși încropite la repezeală, dar mai delicioase decât papanașii unui restaurant de lux. Pusese alături, în răstimp, și un bol cu gem proaspăt de prune, cu miez de nucă și apă limpede, cărată cu bidonul de alți nepoți, împrăștiați prin sat, de la izvorul din pădurea întinsă în spatele casei.
Povestea „boieroaicei” Dulcia Dobrescu, de acum o sută de ani, se scurse lin la lăsatul serii, ca apa iazului dintr-un colț al curții, clipocind în valuri, abia perceptibile, sub luna ce se căznea să iasă dintre copaci.
Castelul în care o dusese soarta pe fiica de boier era medieval. Fusese, de fapt, o culă veche, Cula Zătreanu, apoi, după alte sute de ani, veniseră peste ea Boiceștii, care ridicară Conacul Boiceștilor, unindu-le, arhitectural, într-un tot desăvârșit. Deși diverși membri ai celor două ramuri le pierduseră la jocuri de cărți sau le înstrăinaseră de-a lungul timpului, primii, Zătrenii, au fost o puternică familie boierească vâlceană, dând Ţării Românești şi voievozilor mulți dregători de soi, iar ultimii au ținut, totuși, la unitatea moșiei.
Însă ea, boieroaica, nimerise târziu acolo, spre apusul neamului, printr-o întâmplare a sorții, scriindu-i acestuia pagina finală de istorie. Fusese, mai pe scurt, o fată orfană, înfiată de unul dintre descendenții boierilor locului, care nu putuse avea propriii copii, și care, la rândul ei, crescând, nu lăsase niciun moștenitor în urmă.
-Și eu sunt orfană…, o întrerupse Dulcia din prezent pe bătrână, șoptind o taină pe care, deși o purta zilnic cu ea, ca pe o haină de care nu se putea lepăda, se obișnuise s-o ignore. Stranie coincidență!
O femeie din casă, care-o mai ajuta pe țața Tia la treburi, atârna de niște sfori, deasupra prispei, buchete generoase de busuioc, de pus la uscat, și curtea se umplu de parfumul plantei. Bătrâna o privi pe Dulcia din fața sa și, văzând că nu are de gând să continue, își depănă ea povestea mai departe:
-A avut, în puținii ei ani, doi soți. Întâiul, un medic grec, îi murise de tifos în Primul Război Mondial, al doilea, moștenitorul, practic, fiindcă ea se s-a stins de tânără, era un avocat din împrejurimi, care mai tocase averi la curse de cai prin Europa, însă, a fost și un om foarte cult – George Bădescu. După naționalizare, casa lor cu etaj a devenit, o scurtă perioadă, grădiniță de copii.
-Un castel-grădiniță, interesant…
-Nu te gândi că se-ntindea cât era el de mare… Vreo două săli să fi avut din tot castelul, iar eu, să fi avut vreo doi ani pe-atunci. Anul ăla am apucat să merg, o lămuri țața Tia, cu ochii duși în negura unor vremi prea îndepărtate. Mă lăsa mama, dimineața, când lucra cu ora pe la vecini.
-De ce doar un an, n-a mai fost nevoie?
-Atât l-am prins eu grădiniță. Apoi, l-au făcut CAP; știi ce-i ăla?
-Am învățat ceva, pe la școală…
-A trebuit să ne-adaptăm la toate, oftă din rărunchi femeia uitată de ani. Eram măricică de-acum și fugeam cu alții ca mine, să vedem vitele în grajdurile din fostele noastre săli.
-Ce trist!
-Acum, da… dar atunci, să vezi distracție pe noi!
-Și-apoi?
-Apoi, l-au dărâmat. Oamenii, timpul… Ce bibliotecă de lemn masiv, încrustat, și ce opere de artă erau la conac, ce pian! încheie cu admirație față de niște timpuri neapucate, neînțelese, apuse pentru totdeauna. Le-au ars comuniștii pe toate. Au prăduit care-au putut. Beciurile cu vinuri alese, tablourile, toată mobila dinăuntru. Au tăiat până și copacii, că aveau parfum boieresc, și-au pus arbori ornamentali, în schimb. Pianul, l-au făcut praf pe scări, nici nu le-a păsat. Uneori, mă gândesc că de-aici vine și expresia cu pianul și scările.
-Țață Tia, dumneata nu numai că știi multe, dar te și exprimi într-un fel foarte elevat! exclamă Dulcia cu mare sinceritate, nemaiputându-se abține.
-Noi am avut localitate mare, fată dragă. Încă suntem cea mai mare comună. Au fost ani când am avut judecătorie, bănci… La noi, aici, la Zătreni, s-a înființat prima școală de meserii din țară. În anii dintre războaie, Zătreniul era plin de intelectuali. Iar prin ’45, aveam cea mai cunoscută fabrică de sobe de teracotă. Tot aici, la noi. Au închis-o comuniștii și pe ea, ca, mai apoi, spre zilele noastre, până în ’89, brigadierii de la IAS să repare înăuntru tractoare şi combine.
Mândria unui trecut colectiv al locului, cu părțile lui de glorie incontestabilă, străbătea din glasul bătrânei, împletit cu tristețea prezentului.
-Știu și eu de la mama mea, dădu semn că se încheie istorisirea. Mama ne povestea serile cât își dorise biata femeie, tânăra boieroaică de care-ți spun, și copii, și părinți adevărați, dar n-a avut parte de niciunii. Și ce frumoasă era…!
…Dulcia tresări adânc. Uitase, de atâtea peripeții într-o singură zi, că tocmai aflase puțin mai devreme că purta în pântece un copil. Totul era… Era halucinant.
Închise, o clipă, ochii. Clipă în care țipătul unui uliu din înalt răzbătu aerul ca șuierul săgeții spre o țintă nevăzută. Atunci, tânăra femeie avu o nouă revelație. Se întâlnise cumva, într-un timp și-un spațiu străine de existența obișnuită, cu prima Dulcia și, Dumnezeu știe prin ce ițe nevăzute, așa cum numai El le țese, îi împlini acesteia visul. Sau poate, ea, vechea Dulcia, i-l împlinea pe al său. Ea trebuie să fi fost femeia cu ochii umezi, cu care se întâlnise în salonul mic și ascuns din conac, în seara balului princiar. Nu mai avea nicio îndoială.
Iar când deschise telefonul, încărcat complet, și citi e-mailul prin care era anunțată că tocmai câștigase o sumă uriașă la o loterie la care nu voise inițial să participe, nu se mai miră absolut deloc. Așa era, cum intuise, și știa exact ce are de făcut: să renoveze castelul, făcând un han la parter și un muzeu la etaj, ca să se bucure toți drumeții, întâmplători sau nu, de frumusețea locului.
Îi rămânea de înfăptuit un singur lucru, cel mai spinos dintre toate: să-l anunțe și pe tatăl copilului. Cele două Dulcii știau deja ce înseamnă să nu îți cunoști originea, iar asta nu trebuia să se repete. La urma urmei, George al ei, avocatul firmei unde lucra și de care se despărțise într-o ceartă copilărească, ar putea fi un tată bun de la distanță. Poate, și de aproape…