Alina Țurcanu: „Mă regăsesc în multe dintre scrierile dramaturgilor noștri și rezonez emoțional cu temele pe care le propun”

Interviu cu Alina Țurcanu, președinta Centrului de Teatru din Moldova, managerul proiectului „Teatrul în căști”

Stimată doamnă Alina Țurcanu, să începem cu începutul. Cum a apărut ideea „Teatrului în Căști” și ce v-a inspirat să o implementați?

„Teatrul în căști” a apărut din dorința de a contribui la valorificarea dramaturgiei contemporane, pe care o consider un gen literar inspirațional și determinant pentru noi, ca societate aflată într-un proces de autocunoaștere și educație. Temele abordate de scriitorii noștri sunt actuale și relevante, tratând probleme general-umane. Dramaturgii moldoveni își exprimă „eu”-ul comunitar prin intermediul propriilor experiențe de viață, reflectând asupra societății în care trăiesc, cu problemele, neajunsurile și realizările ei. Astfel, operele lor pot oferi răspunsuri sau o viziune diferită asupra unor evenimente, fenomene sau aspecte legate de existența umană în secolul XXI.

Fiecare gen de artă poate contribui la cultivarea spiritului, dar spectacolele radiofonice, emisiunile radio, în general, toate acele produse transmise prin undele sonore, ajung la urechile ascultătorilor mai rapid și cu titlu gratuit. A devenit un obicei – să ascultăm în căști atunci când facem activități cvasi-mecanice, în ambuteiaje sau la bucătărie. Iar noi avem nevoie de informații ușor de accesat, dar și veridice, într-o lume în care avalanșa de Fake news a generat și o avalanșă de Fake art, invadând spațiul public și cel online, în timp ce arta clasică „se îmbracă greu”, asemenea Adevărului. Acum trăim în „lumea oglinzilor strâmbe”, însă avem nevoie de adevăr în „oglinda scenei”.

Mi-aș dori să înființez un teatru al dramaturgiei naționale, dar, din lipsă de spațiu scenic, încerc să susțin dramaturgia cu instrumentele pe care le am la îndemână. Mă interesează tot ce se întâmplă acum pe scena creatorilor, orice ar putea servi drept răspuns la situația alarmantă din lume – fie poezie, piese de teatru, film sau pictură. Doresc, prin proiectele mele, să aduc mai multă înțelegere a ceea ce se întâmplă.

De la concept la realizare, ce provocări ați întâmpinat?

Provocări au fost uneori prea multe. Nu voi deschide parantezele, dar este important că am reușit să realizez ceea ce mi-am propus. Țin foarte mult la această idee și aș fi făcut tot ce îmi stă în puteri pentru a oferi posibilitatea internauților să „asculte” cele trei spectacole radiofonice realizate în cadrul proiectului. Viața, însă, mi-a demonstrat că mă poate surprinde în continuare. E minunat!

Ce părere aveți dumneavoastră, ca regizoare, despre starea dramaturgiei contemporane autohtone?

Sunt optimistă, altfel nu aș fi îndrăznit să inițiez acest proiect și să montez spectacole radiofonice. Mă regăsesc în multe dintre scrierile dramaturgilor noștri și rezonez emoțional cu temele pe care le propun. Am piese de teatru preferate pe care le-aș monta pe scena mare dacă aș avea scenă, teatru! Dar vreau și piese noi!

E adevărat, se scrie puțin. Scriitorii care mai scriu și piese de teatru au rămas aceiași pe care îi cunoaștem. Nume noi n-au apărut în peisajul nostru literar; tinerii sunt în „pană de idei”, ori au nevoie de îndrumare și susținere din partea autorităților, a teatrelor, a dramaturgilor cu experiență – nu cunosc motivele. Da, încercările și micile reușite ale tinerilor dramaturgi trebuie apreciate și valorificate. Într-adevăr, e o muncă titanică, care necesită efort, talent și chiar o doză de nebunie frumoasă pentru a continua să scrii, asumându-ți riscul de a rămâne nemontat, și în consecință – fără resurse de existență. Dramaturgii nu își pot permite să trăiască din piesele lor; acestea sunt apreciate modic și onorariile pentru drepturile de autor sunt adesea simbolice. În acest sens, presupun, că acesta ar fi motivul dezinteresului tinerilor de a se dedica acestei chemări. Probabil, mulți dintre ei s-au reprofilat…

Pe de altă parte, dramaturgia este, în opinia mea, asemenea poeziei: ori o simți, ori nu, însă exercițiul și antrenamentul nu au fost niciodată în plus. Dacă există dorință, se vor găsi și posibilități. Cunosc multe modalități de a încuraja dramaturgii, știu ce ar trebui să facem, dar pentru aceasta e nevoie de timp, resurse și o echipă de oameni care să creadă în teatru ca instrument de schimbare a mentalității publice, a societății. Acum teatrul s-a redus, în mare parte, la divertisment.

Mi-e drag tot ce se creează pe acest „petec” de pământ și aș fi mai fericită dacă am fi mai uniți, recunoscători pentru ceea ce avem și am valorifica la maximum potențialul oamenilor de creație. Pentru asta, însă, este nevoie de o viziune de ansamblu asupra dezvoltării domeniului și de consecvență în acțiuni.

V-ați propus, prin acest proiect, să contribuiți și la motivarea dramaturgilor noștri? Poate fi privit ca o invitație la scrierea dramaturgiei?

Bineînțeles! Îi cunosc personal pe mulți dintre ei și, din păcate, unii mi-au mărturisit că nu mai vor să continue. Am montat piesa dramaturgului Nicolae Rusu scrisă înainte de anii ’90. Anii au trecut, dar vremurile corupției au rămas. Aduc acest exemplu pentru a încuraja tinerii dramaturgi să scrie – nu se știe niciodată când apare regizorul și momentul potrivit.

Avem mare nevoie de scriitori! Ei sunt vizionarii și, în același timp, cei mai analitici și empatici, mereu de partea adevărului. În aceste vremuri, datoria lor este să ne călăuzească, să ne inspire și să ne ofere viitor, chiar dacă scriu despre prezent sau trecut. Nu este deloc simplu, dar avem nevoie de reflecțiile și atitudinea lor mai mult ca niciodată. Să ne amintim de anii de renaștere națională: cine au fost cei care au ieșit primii pe baricade – oamenii de creație, scriitorii, poeții, într-un cuvânt – intelectualitatea. Acum trăim într-o perioadă extrem de complicată, în care avem nevoie de o nouă renaștere, iar rolul intelectualilor este determinant pentru viitorul țării noastre.

Se tot vorbește despre pericolul noilor tehnologii în raport cu arta. Cum vedeți dumneavoastră interacțiunea dintre tehnologie și teatrul tradițional în contextul „Teatrului în Căști”? Credeți că acest tip de teatru va atrage un public diferit față de cel tradițional?

Proiectul „Teatru în căști: Dramaturgia contemporană în ritmul inovației” și-a propus din start să atragă un public diferit, prin intermediul a două componente cheie: spectacolele radiofonice care vor fi publicate pe rețelele de socializare și pe platforma YouTube, unde pot fi ascultate oricând și de oricine și, a doua componentă – vizualizarea unui fragment din spectacol de 3-4 minute, care include animație, muzică și sunet, creând o experiență imersivă pentru publicul prezent la premiera spectacolelor radiofonice, cu precădere orientat către tineret. Am gândit din start să fim interesanți și atractivi pentru mai multe categorii de vârstă.

Nu văd un pericol în tehnologiile moderne pentru artă. Dimpotrivă, acestea o îmbogățesc și o fac mai accesibilă. Periculos ar fi să rămânem în urmă de progres, lăsând tinerii să fie atrași de alte tipuri de conținut. De aceea, este necesar un efort conjugat din partea breslei artistice. Crearea de modele ne aparține și suntem direct responsabili de cât efort depunem pentru a contracara „bâzâitul” banal și periculos din mediul online.

Ce impact sperați să aibă „Teatrul în Căști” asupra publicului tânăr? Credeți că acest format ar atrage tinerii spre cultura teatrală autohtonă? La ce reacții vă așteptați din partea publicului în acest sens? Mizați pe un anumit public?

Este adevărat că mulți tineri sunt atrași de tot ce vine din afară – fie muzică, dans, film. Este o perioadă din viața fiecărui adolescent pe care o traversează, dar, odată plecat de acasă la studii – fie în țară sau în străinătate, sentimentele și dorul de cei dragi îi cheamă la rădăcini. Și eu am traversat această perioadă, dar am găsit un echilibru între străinătate și „al meu”. Doar cu cei de acasă poți retrăi anumite emoții, doar ei înțeleg ce simți. Este un fel de „glas al sângelui”. Dramaturgia națională este acest „glas al Patriei”, iar piesele care se joacă pe scenele teatrelor din Moldova ale dramaturgilor moldoveni ne demonstrează că, indiferent de ce se întâmplă, rămânem un neam, o simțire, o speranță. Sălile teatrelor sunt pline, de fiecare dată, la spectacolele autorilor basarabeni, iar tinerii nu lipsesc din acestea.

„Teatrul în căști” – o formă de teatru intim, dar întâlnirile organizate cu ocazia premierelor într-un spațiu public ne-au confirmat că este posibil să adunăm în jurul acestui gen de artă oameni de diferite vârste. După audițiile spectacolelor, spectatorii au rămas pentru discuții, iar acestea ne-au surprins prin seriozitatea și profunzimea întrebărilor, constatărilor și ideilor venite din sală. Oamenii au nevoie de aceste întâlniri. Sala mică a Teatrului Național „Mihai Eminescu” a fost plină de spectatori, iar fiecare pas făcut reprezintă o mișcare înainte în schimbarea mentalității.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră, în calitate de actriță și regizor, dincolo de funcțiile administrative, acest proiect și cum vedeți succesul lui?

Prin intermediu acestui proiect mi-am dorit să apropii mediul artistic, teatral de cel literar, mai cu seamă pe tinerii din ambele tabere. Am invitat actori care anul trecut au absolvit facultatea teatrală în spectacolul meu și m-a bucurat faptul că și-au dat interesul și s-au implicat cu toată inima. Totodată, regizori care au experiență în acest domeniu sunt foarte puțini, am apelat la ei, dar nu au fost disponibili în acea perioadă rezervată implementării proiectului. Cei care nu au experiență au refuzat, deoarece nu erau siguri că vor face față. Sper, cel puțin, că am stârnit curiozitatea și unora și altora pentru teatrul radiofonic.

Succesul acestui proiect poate fi cuantificat nu doar la nivel de mesaje și discuții, ci în cifre. Datorită platformelor online, putem vedea numărul utilizatorilor și, vreau să vă mărturises – sunt impresionante. În luna ianuarie 2025, cele trei spectacole montate în cadrul proiectului: „Eu am vorbit cu Putin” de Irina Nechit, regia Radu Ghilaș; „Virgula” de Nicolae Rusu, regia semnată de mine și „Crimă la Paris” de Lucreția Bârlădeanu, regia Petru Hadârcă – au fost audiate de peste 240.000 de internauți. Consider că ne-am atins scopul. Mai mult, aceste spectacole vor rămâne mereu disponibile pe platforma de YouTube și pe site-ul Centrului de Teatru din Moldova unde pot fi ascultate în continuare.

Ce așteptări aveți de la următoarele ediții?

Îmi doresc să continui acest proiect la anul viitor, pentru a oferi mai mult timp de pregătire dramaturgilor din Republica Moldova. Sper ca aceștia să nu renunțe, să performeze în măiestria lor sau, cel puțin, să încerce să se manifeste.