Naomi Bîldea: „00:00:30 countown”

Câmpurile din Antarctica înfloresc
mai des atunci când sună mama
și splendoarea lor
se apleacă
peste gurile de ghețar ca moartea
peste Lume.
Mă dezbrac de straturile de carne
și mă-ntind
obraznic
cu materia peste oase;
Spiritul e ea.
Toate celulele mele de carne sunt amare;
Spiritul e ea. Spiritul lumii
într-un ego death penibil,
Cum pur concomitent
Vara are, câteodată,
gust de viol,
tentându-te cu o oarecare poftă:
Toate florile să curgă.
Mi-e cald în penibilele astea oase,
Toate florile să curgă,
dar nu pentru ea.

Toate florile să curgă.

Mi-e jale
să-nghit o nouă știre-catastrofă
cum toată lumea moare
și copiii bat în carcase de ciment
să-și caute părinții în moalele capului,
Să-i plângă. Să-i jelească. Să se-omoare.
Embrionul din mine
izbește meningele de pântec,
să plângă,
să rămân curva dezbrăcată
încătușată
de aceeași casă care m-a văzut fecioară
dezbinându-mi materia (zgrunțuroasă și dură)
deflorându-mă
-cu o oarecare remușcare-
să o hrănească pe Eris, spiritul lumii,

ca să nu mai moară de cald,
și amărâtă, după ce se dezbracă,

să nu moară de foame.

●●●●●●

Industrialul e o mamă de sârmă

1
Sudul ca organism și bobul de mazăre
Orașul ca fenomen și ruină:
Babele care își fac rondurile
în diminețile fertile cu (măcar) o rază
umplu autobuzele ca statui fără brațe
ridicate pe scaune, persoane-tampon
Fac fotosinteză,
Moșii își strâng mâinile și scuipă
Verticali și virili în picioare
nostalgici la domnișoare pseudodemne,
insecte care li se întorc cu spatele la soare

• distanță deloc sarcastică,
  distanță amorfă –
  curioși de ce există-n lume scaune,
  Iar copiii
  se masturbează unii pe alții
  Încercând să își extragă dinții de lapte
  societatea ca o cutie închisă
  societatea ca ecosistem de bus în rută
  societatea ca boală

Diagnostic care nu minte:
Confesiuni auzite de șoferul din 6,
când duce acasă corpuri de sticlă
fără amprentă,

orori auzite de șoferul din 6,
care rar e femeie.

2.
Nu cantitatea și calitatea actului sexual
Preocupă prepubescenții din sud,
Ci relativitatea sa ca materie
învățată din poluări postcomuniste
care le-a prezentat funinginea
ca tată
și ruinele
ca lapte.
Ironicul situației devine insuficient
prepubescenții vor crește în tufe înalte
Pierdute ecobrutalist prin orașe
homomisellus
cu suzeta de prune capsată în gură
(mândrie crescută în casă)
și pumnii mânjiți de dantură în gură
(mândrie păstrată în casă).

Anii mei de expertiză într-ale sudului
nu acoperă previzibilitatea brutalului:
perfectul nu a fost vreodată simplu
ci autosuficient
și setea niciodată ameliorată
ci cronică.

Ruinele nu cunosc saturație,
nici neajutorare învățată.

3.
Orașele din sud nu cunosc vreun 3rd wave,
Bărbații nu sunt antispeciiști anticlasiști antisaniști antisexiști
Și femeile nu sunt oameni
decât dacă mor de mâna unui om
în patul lui sau în vreun ghetou de margine
Meta-violul ca recunoștință
Meta-violul ca terapie
Meta-violul ca un alt fel de a face dragoste
Malurile cimentate din Olt,
sub toate corpurile de mamifere plutitoare,
Prezervative și plastic,
sunt, în sine, cultivatoare de dragoste.

eu nu am știut niciodată să înot
și așa am rămas vita veșnic neînțărcată,
veșnit uitată veșnic nemenționată veșnic plecată
fără tată și fără educație
izgonită din sate
fără dragoste de țară
fără limbă perfectă
care încă își scrâșnește dinții de lapte
compulsiv
ca să umple cumva golul lăsat în gură
de anatomia sexului tare.

●●●●●●●

fetish

E februarie și mă întrebi de iubire,
îți povestesc de violență*
și mă gândesc și astăzi cum
o să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
Mă defaci
fiziologia mea mai degrabă ca un sanatoriu
gol putred prea bătrân, prea trist,
te adapă cu formolul sânului ca ploscă –
în casa asta fertilă nu se moare de foame.

Existența are dreptul organic
de a proveni din înțelesuri sau neînțelesuri,
dar e februarie –
și existența mea e limitată la tine –
cel puțin azi
îți povestesc de dumnezeu, și cum sunt fiica mamei,
îmi spui că am crescut tandră lângă tine
prin violență*,
dar violența nu m-a crescut în nimic.
am suferit și m-am crescut singură.

Te excit
și înțeleg că mă vezi mai degrabă ca gol
decât femeie
și preferi să îmi crapi exoscheletul în gură
să crapi să crapi crapi crapi crapi să crapi să crapi
să îmi spargi buzele crăpate în gură,
să spargi, în general,
suferința te remediază și excită;
îți povestesc de violență
de iertare
și tu te masturbezi ca o rană deschisă
pe corpul meu mânjit de violență
de iertare
pe corpul meu mânjit de violență

-îți povestesc de iertare-
ca să aibă de ce să îmi ramână degetele
în gatul tău sub barbă
să ți-l zdrobesc deschis –
un bărbat care niciodată nu a fost mai puțin bărbat
ca acum –
o ființă care niciodată nu a fost mai satulă de sânge
ca acum,
am suferit și m-am crescut singură.
îți povestesc de violență
să ții minte cum îți tremură maxila când mă vezi,
o femeie turbată
cu tot formolul mânjit între palme
ți-l dovedesc pe dumnezeu, și cum sunt fiica mamei –
o să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine –
mă recunoști ca fiind acum exact ca tine,
am suferit și m-am crescut singură
isterică dar mare, mai mare ca tine
-realizez că voi umple podeaua de sânge-
îți povestesc de violență
poate așa e mai bine.
Am obosit să știu.
poate așa e mai bine.
Am obosit să văd cum violența excită,
am suferit și m-am crescut singură.
Am obosit să știu.
poate așa e mai bine.
Îți povestesc de violență
și dupa ce mă golesc de toată benzina
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
Îți povestesc de violență
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
Am suferit și m-am crescut singură
Îți povestesc de violență
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
Am suferit și m-am crescut singură
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine
-prin corpul meu mânjit de iertare-

Voi fi bine,
iar tu al nimănui.
M-am născut și voi muri din violență*.

●●●●●●

Nu mi-am decleștat niciodată maxilarul

Mă țin de mână cu dumnezeul neolitic
care astăzi se desface
sub formă de câine
mă ghidează schilod spre șine de lemn
carnivore
nascute din industria critică a muritului de foame
-din individualizarea țărânei-

Deasupra, soarele usucă urme de sânge
mânjite la colțul din dreapta euforic
să mă lingă rușinată de propria-mi rușine,
rușinată de propria-mi tandrețe.
-balele sunt cea mai umană manifestare a fricii-

Cogniții pasive mă-ncălzesc ca o blană
Cogniții
Disfuncționale Nonfuncționale Frica –
Eu încă-mi mai caut florile vârstei
pe acoperișul defect din casa bunicii
de unde văd ca o fabrică pădurea
de șine nefuncționale
de șine
-de unde-mi dau în leagăn neputința-
de unde
văd cum câinii se-aruncă la păsări, la moarte.
-e atât de uman să vrei să-omori o ființă-

Mă-ntind mare
peste trotuarele pline de purici când îl plimb
pe dumnezeu – schilod,
și el pe mine -murdară-
Perfecționez autoflagelarea emoțională cu lesa
ca o ghilotină mușcându-mi gâtul între vene
Erotic, Gingaș și Lanțul
îmi lasă drept bunăvoință jale.
-se cere, într-adevăr, a fi scrisă-
Mă-nconjor insistent de el și îmi contopesc rușinea
cu ceea ce mi-aș fi dorit să fie blândețe,
cu ceea ce mi-as fi dorit să fiu eu
în lipsa mea. Am uitat
să mă cunosc fără să sap în mine.
-printre șine, poate, mă voi cunoaște cândva-
Între timp aspir, ca el, sa ma spăl sub luxul
de a fi hidoasă și simultan iubită:
sunt capabilă să-mi recunosc iubirea
doar când miroase la fel ca patul de-acasă –
atunci când miroase a frică.

Acum 4 mii de ani mi s-a reproșat cu groază
sa-mi ascund câinele de lumea unde
porumbeii morți de pe trotuare
sunt dumnezeii
altor porumbei morți de pe trotuare.
Dar cu o lume înainte, acoperișului intact
i se amputaseră petele de găinaț și la soare
zăcea o altă eu, protejată și blândă.
Era mică și privea la șinele curate și câinii
ca o mie de sori cu blana lor blondă
i se puneau cu burțile calde și pline
pe coapse
iar toate zilele erau la fel de bune
Și nu lătra nimeni. Poate doar ea, câteodată.
Nu-mi amintesc

Și mă tem
că indiferent cât încerc nu voi afla niciodată
și nu voi ști niciodată altceva decât ură.

am doar 20 de ani
Și au trecut 4 mii de când țărâna mea avea 17
-încă învăț să fiu blândă-

Naomi Bîldea (n. 2002, Dolj) își asumă o abordare multidisciplinară în artă, fiind preocupată de poezie, artă vizuală, teatru și fotografie. Scrie de mai mulți ani, fiind publicată cu poezie și articole în reviste/platforme online precum Subtext, Gen, MHR și Interix, urmând să apară și în Antologia Virtuală de cardiopoeme a Mezomorf anul acesta. Frecventează din 2022 diverse cercuri de poezie/cenacluri din Cluj. În 2023, a fost invitată să aibă o lectură publică la decernarea premiilor concursului BATRA. Este studentă la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, UBB, focusându-se în paralel pe artă, cu preocupare în special pentru poezie. Este iubitoare de pisici și fanul ei no. 1 este motanul ei, Ramon.