„Niciodată să nu ai încredere în căldura din noiembrie”

 „În dimineața în care Dumnezeu a creat lumea era ceață și Dumnezeu nu a văzut bine, de aceea sunt atâtea necazuri”, scrie Yana Dobreva în textul piesei Căldură în noiembrie, regizată la teatrul „Eugene Ionesco” de Petru Vutcărău. Iar necazurile din Bulgaria par sa fi universal valabile, căci problemele pe care le aduce în scenă piesa sunt și problemele noastre. Rezonăm cu toate durerile și angoasele trăite viu, trăite și transmise profund, de către Ala Menșicov, care a intrepretat rolul Elenei, de Emil Gaju, care a jucat rolul lui Alex, Maxim Chiriac, care l-a interpretat pe un tânăr, moștenitor al unei taverne, și de Laureana Țurcan care a fost în rolul unei tânăre, iubita tânărului.

Ala Menșicov, Emil Gaju, Maxim Chiriac, Laureana Țurcan

Aceleași frici, aceleași căutări prezentate între două vârste, acțiunea din piesă desfășurându-se pe două planuri: cel al tinerilor – doi îndrăgostiți care lucrează la o tavernă, moștenită de tânăr de la tatăl său, care nu au o perspectivă de dezvoltare în localitatea de la malul mării în care trăiesc. Tânărul însă pare a fi resemnat cu viața pe care o duce și prin prezența sa în scenă, Maxim Chiriac chiar ne convinge de faptul că tânărul este mulțumit de tot, ne convinge că este pregătit să gătească în fiece sâmbătă „fasole cu cârnați” pentru „nebuna” ce îi vizitează doar sâmbetele și le anulează partidele de sex, este pregătit să spele vasele, podelele – și o și face în ritm de dans, când cu mopul, când cu clienta lor de sâmbătă. Pe când tânăra are o altă perspectivă asupra vieții, ea își dorește cu tot prețul să plece în America. Iată că marele vis american există și în Bulgaria, nu doar în Moldova sau România. Și ea, la fel ca personajul lui Cătălin Dorian Florescu din Vremea minunilor, de exemplu, crede că adevărata viață este acolo. Această iluzie-speranță, de altfel, îi este alimentată de eșecurile prin care trece în căutarea unui job – fiind o tânără absolventă, nu reușește să se angajeze, așa cum nu are experiență. Situație tipică și pentru noi. Exact la fel se întâmplă și în Republica Moldova. Această tânără, în dorința ei pătimașă de a pleca, își asumă luarea unor decizii și pentru iubitul ei, și are adesea comportamente de-a dreptul nesuferite. Laureana Țurcan o joacă cu atâta supărare pe viață pe tânără, încât reușește să ne enerveze și pe noi – nimic nu-i mai place, nimic n-o mai mulțumește. Și nici nu știm dacă vreodată a mulțumit-o.

Maxim Chiriac, Laureana Țurcan

Celălalt plan îi are în centrul acțiunii pe Alex și Elena, care sunt, de altfel, în epicentrul dramei, care se reîntâlnesc după o despărțire de 40 de ani. Acest plan ne copleșește prin conectarea foarte sinceră a actriței Ala Menșicov cu trăirile personajului său – Elena. Ala Menșicov construiește un personaj care ne stârnește multă curiozitate și aduce și multă confuzie. Tânăra zice că e nebună. Nebună se pare că o cred și ceilalți locuitori. Or Elena e de părerea că nebuni sunt cei care „nu mai au vise”. În încercarea de a afla dacă este sau nu de-a dreptul nebună, îi urmărim gesturile, mimica, îi urmărim cuvintele, dar ne ține mereu la limita dintre a crede și a nu crede. Când parcă reușește să ne convingă că e doar o visătoare, începe să vorbească cu Charlie, bibeloul în formă de elefănțel pe care îl poartă mereu cu ea. Odată cu apariția în scenă a lui Alex înțelegem că nu e decât o doamnă care a suferit nespus de mult în viața ei, care s-a răsplătit inclusiv pentru greșelile iubitului său, Alex, care alesese să fugă, trădându-și prietenii, iubita, părinții, într-un moment de răscruce prin care trecea Bulgaria. Dar nici lui Alex nu i-a fost prea ușor, chiar dacă ajunge medic renumit și întemeiază o clinică în America. Privirea lui Emil Gaju, care îl interpretează într-un mod magistral pe Alex, rămâne tristită și atunci când comandă șampanie pentru a sărbători revederea cu Elena. Interesant construit acest personaj. Deși trist, nu trădează vreo remușcare, decât spre final, când află că a avut un fiu, care a murit. Altfel, pare aproape sigur că a luat o decizie corectă când a plecat. Foarte sugestiv pentru ruperea lui de mediul din care plecase a fost un gest, aparent nesemnificativ, făcut înainte de  a lua loc la masă – scoate un șervețel din buzunar și șterge insistent scaunul. Scaunul din taverna în care își petrecea anterior zilele, chiulind chiar și de la lecții. Un loc care îi era foarte familiar altădată.

Ala Menșicov, Emil Gaju, fotografie de Geta Burlacu

Așadar, spectacolul ne aduce în scenă o lume care se destramă – lumea tinerilor, când tânăra decide să plece de una singură în America, și o lume deja destrămată, lumea lui Alex și a Elenei, pe care zadarnic încearcă Alex să o reconstruiască. Două lumi cu aceleași probleme – cu tineri nevalorificați, cu un violoncist foarte bun, care ajunge să cânte într-o subterană, pentru că se opusese regimului cândva, o tânără absolventă de biologie, care nu poate să își găsească un loc de muncă, lipsă de perspectivă, lipsă de comunicare și de înțelegere, greșeli care se plătesc prea scump: băiatul lui Alex moare de supradoză, în timp ce el, în America, salva alți tineri de narcomanie.

Deși rămân pe un plan secund în piesă, opresiunile din Bulgaria se reflectă în suferințele prin care au trecut Alex și Elena, părinții lui Alex, prietenii lor.

Foarte semnificativ pentru întreaga economie a spectacolului mi se pare jocul cu lumina care apare și dispare. Exact ca speranța, ca încrederea în viitor – când apare, când dispare.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *