A ta nemuritoare

Cândva, într-o zi de aprilie

Dragul meu,

E totul plin de tine. De la nopțile de primăvară în care văzduhul este sugrumat de atâtea stele nemuritoare ce ard și ard pentru tine, până la sunetul ticălos al unui tunet urmat de fulgere nemiloase care luminează și străpung norii grei. Dar nu mă plâng, scumpule, cum aș putea, când până și forțele naturii îți duc dorul?

Cine ești și ce vrei de la mine, te-aș fi întrebat la început. Nu observai că inima-mi era spulberată? Cu ce drept să vii, să-mi zâmbești și să o repari? Cum putea inima ta să o salveze pe a mea, când îmi era otrăvită și rece? Cum să îți permit să faci asta, când sufletul tău era oglindirea perfectă a ochilor tăi? Viu, inocent, cald, plăpând precum razele soarelui care se odihnesc în valurile zbuciumate ale mării. Cum să te otrăvesc? Dar ai rămas, ai rămas cu tot dragul. De ce ai început să îmi bântui fiecare gând și de ce te-ai hotărât să poposești în sufletul meu, de parcă altul nu ar mai fi existat? Și nu am înțeles nicidecum de ce nu ai plecat, nu vedeai că tu te chinui pe tine însuți? Cu ce preț, de ce?

I-ai pus nume, i-ai zis iubire și spuneai că te înalță, că așa ceva nu ai mai trăit. Și la drept vorbind, eram de acord cu tine. Nici eu. Mi-ai zâmbit, scumpule, iar din acel moment, inima a început să mă ardă. Zbuciumat, puternic, fatal. Mă întrebam: cum se simte așa numita iubire? E caldă ca raza de soare sau spumoasă ca valurile mării care se revarsă în apus, e blândă precum o lalea parfumată, e plăcută precum briza într-o zi dogoritoare? Ori este la fel de agitată precum o furtună care oprește timpul în loc, rece precum coșmarurile care te țin treaz noaptea ori, poate, este la fel de dură cum sunt spinii care te înțeapă adânc?

Și până la urmă, ce contează? îmi ziceam. E iubire. Arde, mistuie, doare, reface, întregește, cruță și omoară, căci o furtună, deși înspăimântătoare, udă pământul, căci visele urâte îți oferă posibilitatea de a te uita la stele toată noaptea, iar spinii, deși ascuțiți, te conduc spre petalele plăpânde ale trandafirilor.

Acum nu te-aș mai întreba nimic, ci doar te-aș privi clipe, ore, zile întregi, mulțumindu-ți, ascunzându-mă în zâmbetul tău și, auzindu-ți râsul, aș începe să plâng. Dar nu de tristețe, scumpule, nu, ci pentru că mi-aș da seama că nu pot trăi acel moment la nesfârșit. Offf, ce păcat! Noi doi, însă, vom fi pentru totdeauna. În iubire-i imposibil să nu trăiești veșnic.

Poți scăpa, te poți refugia sau poți fugi? Nu. Vrei să o faci? Nu. Îți accepți soarta de îndrăgostit? Da, pe deplin. Zâmbește, respiră, odihnește-te, privește răsăritul, lasă-ți inima să bată nebunește. Permite-mi să fiu cel mai mare vis al tău.

A ta, nemuritoare,

doar a ta